Singurătatea: solitudine vs. însingurare

Zilele trecute, fiind în autobuz, am auzit întâmplător un fragment, crop de discuție între două femei care păreau în jur de 55-60 de ani. Una dintre ele, profund îndurerată, a spus ceva de genul următor: ”Stau singură în casă și vorbesc cu poza lui. Nu o să mai fiu niciodată fericită și tot ce știu este că nu mai vreau pe nimeni.” Habar nu am ce au vorbit acele doamne mai departe pentru că au coborât, însă mi-a rămas ecoul acelei voci atât de triste, atât de fără speranță. Mi-am permis să fantasmez fie că a divorțat, fie că soțul ei a murit. În oricare dintre situații, acea femeie a suferit o pierdere în urma căreia a rămas singură. Apoi m-am gândit că atunci când pleacă cineva iubit de lângă tine, resimți o singurătate intolerabilă (pentru o perioadă mai mică/ mai mare de timp sau pentru totdeauna). Pare că nimeni și nimic nu-ți va acoperi vreodată pierderea. Te simți alienat, deposedat de tine, eul se dizolvă, își pierde granițele și stabilitatea. Pari dintr-odată ”ocupat” de celălalt care nu mai face parte din viața ta, dar de care te agăți pentru a-i prelungi existența. Singurătatea pe care o resimți este legată simultan pe două planuri: cel extern (acea persoană nu mai este în mod real, fizic lângă tine) și pe plan intern (odată cu dispariția acelei persoane se rupe o bucată din tine). De aici și disperarea care se aude în bocetele populare: ”Unde te-ai dus? Cui mă lași?” Această pierdere poată să fie sau să nu fie procesată/elaborată fiindcă ține de capacitatea fiecăruia dintre noi de a da sens, de a subiectiva, de a numi suferința prin care trecem. Este foarte greu dar nu imposibil de a integra pierderea. Ca acest lucru să se întâmple, îți trebuie suficient curaj de a te lăsa în suferință și la fel de suficient curaj de a te desprinde de suferință, de a te elibera de ea.

Pornind de la această secvență din existența cuiva, o experiență sau o posibilitate a oricăruia dintre noi, mi-am propus să abordez tema singurătății. Putem privi singurătatea fie ca stare fie de a fi fizic singur, fie ca sentiment de însingurare, fie ca experimentare a solitudinii. În orice moduri ar fi descrisă, singurătatea reprezintă un aspect esențial ce face parte din condiția și existența umană.

Ne naștem cu nevoia de a fi în contact cu celălalt

Dezvoltarea noastră fizică și psihică începe cu nevoia de celălalt. A exista înseamnă ca un altul să-ți fi confirmat existența, să te fi îngrijit cu afecțiune, să te fi oglindit, adică să fi fost acolo pentru tine. Cum spunea Winnicott ”un bebeluș singur, așa ceva nu există!”. Vorbim aici de o unitate, comuniune mamă-bebeluș, copilul fiind total dependent de îngrijirile mamei. Copilul are nevoie nu doar de a mânca, a bea, a fi schimbat de scutecele murdare (acțiuni funcționale – handling) ci și de a i se vorbi cald, blând, afectuos, de a fi mângâiat, liniștit într-un mediu susținător, protectiv, hrănitor emoțional (holding). Cu alte cuvinte de a fi văzut, ascultat, înțeles, adică ne-singur.

Încetul cu încetul, odată cu procesul de creștere, copilul internalizează această imagine a mamei liniștitoare și se poate desprinde, autonomiza achiziționând capacitatea de a se juca singur în prezența unei mame disponibile dar nu intruzive (mama ”suficient de bună”).  Chiar dacă implică un paradox, ”a fi singur în prezența cuiva”, pentru Winnicott (1958) această capacitate reflectă abilitatea copilului de a-și accesa experiența internă într-un mod creativ și autoreglator. El se poate juca liniștit, știind că, în caz de nevoie, mama este acolo. În aceeași idee, îl pot aminti pe Freud care, chiar dacă nu a vorbit în mod specific despre singurătate, s-a referit la frica de singurătate ilustrând-o cu o anecdotă amuzantă (vezi capitolul despre ”Angoasă” din  Introducere în psihanaliză, 1916-1917). În această anecdotă este vorba despre un copil care se teme de întuneric și o roagă pe mătușa lui să vorbească cu el. Mătușa îi răspunde că la ce bun, că oricum nu o vede. Copilul spune: ”Dacă cineva vorbește, se face mai lumină!”. Cu alte cuvinte, prezența unui celălalt atenuează fricile de singurătate ale copilului, care poate fi terifiat de propriile fantasme născute în întuneric.

Dacă unitatea mamă-copil este fisurată și, din diferite motive (suferințe masive, traume, depresii, psihoze etc.), mama nu este disponibilă pentru copil și refuză să-l recunoască, să îl vadă, să fie lângă el, atunci copilul va experimenta stări de singurătate insuportabile. Aceste absențe (fie fizice, fie psihice ale celuilalt, fie fantasmate de cel mic – toate ipostaze intolerabile pentru copil) aduc cu ele sentimente de gol, vid, lipsă care vor continua să-l înfricoșeze de-a lungul vieții. Ca adult va avea o nevoie permanentă de a fi recunoscut, văzut, de a nu rămâne singur, se va simți abandonat, trădat, neputincios, extrem de vulnerabil. Lipsa unei mame interne înseamnă incapacitatea de autoliniștire. Din acest motiv, multe persoane pot dezvolta anxietăți, depresii, asociate cu diferite tipuri de dependențe – alcool, droguri, tutun etc. Aceste substanțe vor fi investite inconștient ca reprezentând substitutul de mamă și vor fi folosite ca pe niște false obiecte tranziționale, cu iluzia că acestea îi vor putea liniști, calma, alina durerile și suferințele.

Solitudine vs. sentiment de însingurare

Singurătatea ca sentiment de solitudine este atunci când ne putem retrage pentru a fi cu noi înșine sau mai bine zis a fi noi înșine. Solitudinea este în mod inerent valoroasă pentru că reprezintă creștere emoțională, maturitate și poate fi sursă de creativitate. Este o liniște anume în solitudine, fără să ai teama că te pierzi, că nu știi cine ești, ai un sentiment de continuitate a sinelui, poți fi/exista/ființa în pielea ta. Este singurătatea ”sănătoasă”, aceea care are la bază, în profunzimea esenței tale, achiziția mamei ”suficient de bune”, obiect intern asigurator, susținător și protectiv (de care am amintit mai sus) și care a știut să-ți liniștească și să-ți interpreteze stările de neliniște. În schimb, singurătatea ”patologică”, ca sentiment de însingurare/izolare, este resimțită foarte dureros, fiindcă suntem confruntați cu prăbușirea internă și cu disperarea. Acest tip de suferință este un mod de a nu a fi nici cu tine, nici cu celălalt, într-un soi de existență la limită, între viață și moarte psihică, o trăire de pierdere a contactului cu lumea internă dar și cu cea externă. Zombie, într-un cuvânt.

Sentimentul de însingurare poate să-ți sporească anxietatea și să eviți să stai singur, să ai nevoie de prezența concretă, reală a cuiva care să te liniștească, să pună mâna pe tine ca semn că ești acolo doar datorită acelei prezențe. Altfel, te-ai putea spulbera. Ca să nu mai trăiască acest sentiment de însingurare cu stările de anxietate insuportabile și să mascheze eventuala depresie de pe dedesubt, mulți fug în a face și în a avea. Sunt foarte activi, au de rezolvat multe treburi, bifează liste, fac cumpărături, adună bunuri, premii, laude … cu iluzia că păcălesc singurătatea resimțită. Astfel, achiziționează, posedă, depun, pentru a umple și a acoperi vidul, nimicul, lipsa. Alții, experimentează însingurarea ca pe o stază, încremenire, paralizie purtând în ei vidul, nimicul, lipsa. Este un tip de singurătate prin care cineva nu a putut înțelege și integra pierderile reale sau fantasmatice, fiind în imposibilitatea de a face doliu, de a face separări, de a transforma o suferință intolerabilă într-o suferință căreia să i se dea un sens. Când suferința capătă sens, ne putem liniști și (re)crea un spațiu intern pentru relații, proiecte și investiri emoționale noi. Adică avem din nou speranță, vitalitate, ne putem iubi pe noi înșine și pe ceilalți, putem îmbrățișa viața bucurându-ne de fiecare clipă.

Senzația de continuitate a ființei umane este legată de faptul că omul poate să facă legături în interiorul lui, unind trecutul, prezentul și viitorul cu tot ceea ce reprezintă sinele lui ca existență. Mai mult, sentimentul de completitudine și autenticitate este atunci când omul se simte în conexiune nu numai cu sinele său cât și în relație cu ceilalți. Dacă dintr-un motiv sau altul aceste legături se rup, atunci omul este damnat la izolare, înstrăinare de sine însuși și de ceilalți, trăind spaima cumplită de a rămâne singur.

Un articol legat de tema singurătății este cel al psihiatrei și psihanalistei, Frieda Fromm-Reichmann, On Loneliness, scris în 1959. Interesul ei de a descrie singurătatea s-a conturat în mod special, pornind de la o pacientă (Joanne Greenberg, devenită ulterior celebră datorită cărții autobografice ”Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri”  – vezi și filmul!- în care-și descrie boala și tratamentul cu Fromm-Reichmann). Aceasta este o tânără catatonică, care a trecut printr-o perioadă de blocaj total al comunicării, cu o evidentă anxietate. Atunci când era întrebată cât de singură se simte, ea răspundea ridicând degetul arătător, pe care îl izola de celelalte patru. Fromm i-a interpretat acest semnal cu ”Acesta, singur?”. Ea a observat că pe expresia facială a pacientei a apărut o mare ușurare și mulțumire, apoi a deschis și celelalte degete. În următoarele două săptămâni, Fromm a continuat să comunice cu ea prin gesturi, cu ajutorul acelui deget, iar anxietatea pacientei a început să scadă, trecând astfel peste izolarea ei necomunicativă. ”Așa a ieșit, împreună cu mine, din singurătatea ei. ”

În acest eseu, Fromm-Reichmann face diferențieri între tipuri de singurătăți. Ea se referă pe de o parte, la singurătatea determinată cultural, resimțită de oameni în societățile industriale, care deși este dureroasă, poate fi pusă în cuvinte. Acest tip de singurătate, trăit ca separare, solitudine, izolare, este experimentat la un moment dat de aproape toată lumea și chiar poate fi dorit și căutat de unii oameni, cum ar fi artiștii, exploratorii, pustnicii. Este vorba despre o singurătate constructivă și dă exemple legate de cei cărora le place să se retragă uneori în natură, ori despre singurătatea căutată de artiști, inerentă procesului creativ. Apoi se referă la singurătățile temporare ale celor izolați de familie din cauza vreunei boli trecătoare, ori la suferința provocată de moartea cuiva drag sau în urma unei despărțiri amoroase. Aceste tipuri de singurătate contrastează cu cel de-al doilea tip, pe care Fromm-Reichmann îl vede ca fiind patologic – ”singurătatea reală”. Această formă este negativă și nu permite posibilitatea creativității, reglării și dezvoltării, ca aspecte de îmbogățire internă. În încercarea de a-i înțelege originile, Fromm-Reichmann consideră că această singurătate este în legătură strânsă cu o profundă izolare, fie experimentată voluntar de marinari și exploratori, ori involuntar de cei care devin prizonieri în închisori, ori de psihotici.

Când vorbește despre ”singurătatea reală”, Fromm se referă la oamenii paralizați emoțional, care trăiesc o ”singurătate neconstructivă, chiar dezintegrantă, care duce în final la dezvoltarea stărilor psihotice”.

Fromm-Reichmann afirmă că ”ființa umană este născută cu nevoia de contact și tandrețe” și că ”acest dor rămâne în om de la începutul copilăriei pe tot parcursul vieții”. Ea spune mai departe că experiența de a fi încătușat de singurătatea reală este o durere care nu poate fi comunicată, fiind prea intensă pentru a fi exprimată în cuvinte. ”Față de alte experiențe emoționale necomunicabile, singurătatea nici măcar nu poate fi împărtășită. Chiar dacă cealaltă persoană are abilități empatice, acestea sunt obstrucționate de o anxietate foarte mare.” Starea este atât de îngrozitoare, fiindcă ”odată adâncită, amintirea acesteia rămâne atât de terifiantă, încât dacă ar fi să vorbească despre ea, pare să o facă din nou activă.” Din acest motiv, sentimentul singurătății reale este necomunicabil.

Bibliografie

1. Fromm-Reichmann, F. (1959) – On Loneliness
2. Freud, S. (1916/1917). Introducere în psihanaliză, Opere esențiale, vol.I, Editura Trei, 2010
3. Winnicott, D. W. (1958) – The Capacity to be Alone. The Maturational Processes and the Facilitating Environment, New York: International Universities Press