Răzbunarea – act curativ dar și distructiv

Răzbunarea este una dintre cele mai primitive emoții omniprezente în viața noastră. Pare că satisface o sete bazală a psihicului uman. Este unul dintre cele mai firești impulsuri umane, un ”echilibrator” ce constituie logica primordială a dreptății omenești din toate timpurile și spațiile, baza întregului drept modern. Răzbunarea este o constantă a majorității religiilor, iar în creștinism apare în Vechiul Testament, cunoscută prin intermediul Legii Talionului.

Forme de răzbunare

Răzbunarea are multe fețe. Ea poate lua forme curative, însă și distructive, letale. Există răzbunări fantasmate, dar și puse în act. Primele au o valoare de reechilibrare narcisică în urma rănii suferite, te fac să treci peste umilințe, neputințe, frustrări, fără să provoace un rău real celor din jur. Pe de altă parte, răzbunările puse în act au și ele grade diferite, de la cele mai subtile, inconștiente, la cele conștiente, de egalitate (”dinte pentru dinte”), până la cele agresive și violente (răzbunarea cu ”vârf și îndesat”). În oricare dintre ipostaze există dorința de a distruge ofensatorul.

Răzbunări curative

Răzbunări fantasmate

Dacă dorința de răzbunare rămâne la nivelul fantasmei, ea servește la câteva funcții constructive, de exemplu este auto-protectivă și stabilizează psihicul. ”Când cineva ți-a făcut rău, un răspuns sănătos ar fi să direcționezi furia spre cel care a greșit, decât să o întorci spre tine. A dori răzbunare este parte din procesul de însănătoșire a rănii care ți-a fost provocate” (Goldberg, 2004).

Răzbunarea servește de asemenea ca apărare împotriva sentimentelor de neputință. Speranța unui triumf vindicativ face viața mai ușor de suportat și ne face să ne simțim mai puțin victime. ”În fantasmele noastre suntem îndeajuns de puternici pentru a da poveștii noastre orice sfârșit vrem. Cel care ne-a făcut rău poate să moară. Nimic nu întrece fantasmele de răzbunare atunci când vrem să ne simțim bine. Suntem cei mai puternici și câștigăm de fiecare dată” (Goldberg, 2004). Fantasma răzbunării ajută la restructurarea Eului și a reglării stimei de sine și servește la a acționa fără a acționa. Funcționeză ca apărare împotriva căderilor psihice, împotriva vinovăției resimțite și chiar a suicidului.

Sentimentul de a fi chit cu celălalt

Se spune că răzbunarea e arma prostului, însă faptul că te simți rănit aduce cu sine dorința de a-i pune celuilalt în oglindă ceea ce ți-a făcut. ”Răzbunarea poate fi o metodă de a restaura mândria rănită, oferind senzația de triumf” (Horney, 1948). Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Este în experiența comună a oamenilor de a întoarce răul împotriva altui rău. Sentimentul de a face chit cu celălalt te face să poți merge mai departe. Apoi, când dobândești sentimentul egalității și al dreptății, poate apărea și iertarea.

Răzbunări ”constructive”

A întoarce obrazul celălalt sau ”killing with kindness”

În acest caz, cel rănit răspunde ofensei aduse cu compasiune sau respect, însă face acest lucru pentru a-l pedepsi pe cel care i-a adus prejudicii. Astfel persoana rănită își arată o superioritate benevolentă, prin care obține de fapt putere și supremație asupra ofensatorului. Acest tip de răspuns, ”sunt mai bun decât tine”, nu presupune nici mărinimie autentică, nici iertare adevărată. Collens (1998) subliniază: ”Acceptarea, generozitatea pot avea semnificații foarte puternice pentru a exercita o presiune pe altă persoană, în special, atunci când nu lăsăm cealaltă persoană să nu uite ce am făcut pentru ea, cât de altruiști în aparență am fost în relație cu ea. Și iertarea poate fi un mod de răzbunare. Răzbunarea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte măcar aduce egalitate.”

Răzbunarea prin modestie

Aici, răzbunătorul folosește un comportament masochist (auto-neglijare, autocritică, autorănire, tentative de suicid) pentru a manipula inconștient și a provoca afecte negative în ofensator, de exemplu vina. Horney (1948) subliniază că ”accentul pe nevoi, suferință, apelează la milă și sacrificiu”. Astfel suferința și durerea în persoana rănită sunt mobilizate ca armă puternică împotriva ofensatorului. Freud (1917) spune și el că depresia și nevrozele obsesionale pot fi folosite pentru a pedepsi, prin durerea provocată în ceilalți: ”În ambele tulburări pacienții de obicei reușesc prin căi ocolite ale auto-pedepsirii să se răzbune pe obiectul original și să-i chinuie pe cei iubiți prin boala lor, cerându-le sprijinul pentru a evita să-și exprime fățiș ostilitatea.”

Răzbunarea detașată

Aceasta  este realizată printr-o atitudine de indiferență aparentă și desconsiderare în relația cu ofensatorul. Horney (1948) descrie acest tip de răzbunare: ”liniștit dar eficient, persoana detașată îi poate frustra pe ceilalți prin a nu-i asculta, disprețuindu-le nevoile, uitând de dorințele lor, făcându-i să se simtă intruși, nelăudându-i sau nearătându-le afecțiune, prin retragere psihică și fizică”.

Răzbunarea cronică – ”cu vârf și îndesat”

”Când pleci pe drumul răzbunării nu uita să sapi două morminte” (Confucius).

Cea mai vehementă formă de răzbunare, este cea cronică caracterizată prin distructivitate, răzbunătorul fiind necruțător. ”Dauna reciprocă poate depăși extrem ofensa adusă, iar logica și prudența nu mai există. Cel rănit acționează cu pasiune prin metode pedepsitoare și răzbunătoare – cu mult mai presus decât dorința de a egala ce i s-a făcut. Este mai mult decât chit” (Lafarge, 2006). De exemplu, în gelozie, partenerii înșelați (sau care se cred înșelați) pot să aleagă să se răzbune cu vârf și îndesat în mai multe moduri. Unii vor alege să înceapă o viață promiscuă, înșelându-și demonstrativ partenerul. Alții pot recurge la violențe, devenind agresivi verbal și fizic cu soțiile, ori își atacă rivalii, ajungându-se de multe ori până la crimă. Un criminal care ucide cu pasiune, va alege pe cineva pe care îl iubește cel mai mult. Acești criminali pasionali se întâlnesc pe tărâmul unde dragostea și moartea coexistă. Pentru criminalii pasionali, răzbunarea care implică multă furie ține de o funcționare arhaică în care victima este devorată și încorporată. Odată ce ucizi persoana iubită, scapi de frica că ea te poate înșela, scapi de frica că te poate abandona și în același timp rămâi cu persoana iubită în interiorul tău. Gelosul criminal își spune astfel: ”Tu și Eu ar fi trebuit să fim un singur tot, nu doar în momentele de contopire sexuală, erotică sau spirituală ci întotdeauna.”

Așadar, răzbunarea face parte din sentimentele umane ca iubirea, ura sau iertarea. În lipsa unei ”logici a iertării”, omul apelează la răzbunare fiindu-i cea mai la îndemână, obținând prin aceasta catharsisul, sentimentul că s-a purificat și că s-a făcut dreptate. La nivel intrapsihic, răzbunarea, joacă rolul unei defense pentru a se putea evita sentimente intolerabile și oferă o protecție împotriva ostilității interne și externe, conflictului și anxietății.

Bibliografie

Collens, P. (1998). The Value of Revenge in Analytic Theory and Practice. Psychoanalytic Electronic Publishing, 2015

Freud, S. (1917). Doliu și melancolie. Opere Esențiale, vol.3, Ed. Trei, București, 2010

Goldberg, J. (2004). Fantasies of Revenge and the Stabilization of the Ego: acts of Revenge and the Ascension of Thanatos. Psychoanalitic Electronic Publishing, 2015

Horney, K. (1948). Psihologia femeii. Ed. Trei, București, 2012

Lafarge, L. (2006). The Wish for Revenge. Psychoanalitic Electronic Publishing, 2015