Lumea internă schizoidă: nici cu tine, nici fără tine
Persoanele schizoide sunt descrise ca având tendința spre retragere și izolare socială, își sunt suficiente lor însele și nu simt (aparent) nevoia de a interacționa sau de a fi în comuniune cu ceilalți. Din acest motiv, prezintă afinitate pentru viața în singurătate și par lipsite de interes, de energie, de trăiri emoționale în cadrul relațiilor sociale. Această aparență provine din cauza unui sentiment de insecuritate, care ascunde de fapt căutarea unei conexiuni sigure cu un celălalt de încredere. O parte a alienării de care persoanele schizoide suferă derivă din faptul că propriile capacități emoționale, intuitive și senzoriale nu le sunt validate, asta din cauză că ceilalți nu văd ceea ce văd ei. Schizoizii au tendința să se afle în contact cu multe reacții emoționale (sunt foarte senzitivi) la un nivel de autenticitate care îi uimește și chiar îi intimidează pe cei din jurul lor.
Lumea internă a schizoidului este plină de contradicții și poate să difere considerabil de aparența lui exterioară. Individul schizoid aparent este detașat, distrat, neinteresant, în timp ce pe ascuns este deosebit de sensibil, cu mari nevoi emoționale, vigilent în mod acut și creativ. Aceste trăsături reprezintă o fragmentare a sinelui cu reprezentări care rămân neintegrate. Rezultatul este o identitate difuză, schizoizii nefiind siguri cine sunt ei, se simt conduși de gânduri, sentimente, dorințe și nevoi extrem de conflictuale. Această difuzie a identității face ca relațiile cu ceilalți să fie problematice.
Copilăria timpurie
Fairbairn și Guntrip (doi psihanaliști care au vorbit despre condiția schizoidă) au folosit termenul de ”schizoid” (care provine de la greci: ”schizo” (skhízō) = a diviza, a scinda, a cliva, a disocia și ”oid” (eidos) = formă, asemănare/chip/înfățișare/imagine) pentru a descrie ceea ce se întâmplă în noi în relațiile timpurii din copilărie. Ei au argumentat că bazele dezvoltării ”normale” umane depind de relația de îngrijire satisfăcătoare primară. Suntem prin natură ființe interpersonale. Când îngrijirile nu sunt hrănitoare, adecvate, unii dintre copii aleg să se retragă în lumea lor internă atunci când mediul extern este intolerabil și nesatisfăcător. Deși ambii autori văd această dezvoltare ca fiind una patologică, ei cred că se întâmplă acest lucru într-o oarecare măsură la toți oamenii. Explicația celor doi autori este că toți suferim de un anumit grad de deprivare maternă în perioada copilăriei timpurii. S-a concluzionat că există un grad ”normal” de dezvoltare schizoidă, universală și inevitabilă.
Prima expresie de iubire a copilului este aceea de a fi, de a suge la sânul mamei. ”Tonul vocii, felul de a atinge, calitatea atenției și interesului, gradul de observare, toată starea emoțională și adecvarea mișcărilor fizice atunci când are loc hrănirea la sân, sunt expresii ale autenticității mamei în relația cu copilul” (Guntrip, 1961). Fairbairn (1952) spune că este în natura copilului să caute obiectul (pe cineva cu care să facă o relație), așa încât atunci când este deprivat de interacțiunea din hrănire în acest stadiu, copilul va avea impresia dezastruoasă că iubirea lui este una ”rea”.
Relațiile primare cu un ”maternaj suficient de bun”, conduc la o dezvoltare adecvată a eului. Mama, ca furnizor de primă relație, este sursa primară de securitate contrabalansând separarea cauzată de trauma nașterii. Însă, acest lucru nu se întâmplă niciodată perfect. ”Cea mai mare nevoie a copilului este de a obține o asigurare certă că este iubit în mod necondiționat ca persoană de către părinții lui și că aceștia acceptă tot în mod necondiționat iubirea lui… Frustrarea dorinței de a fi iubit ca persoană și de a nu i se accepta iubirea este cea mai mare traumă pe care copilul o poate experimenta” (Fairbairn, 1952).
Copilul trebuie să creeze mitul mamei iubitoare pentru a putea supraviețui. Face acest lucru internalizând ”patologia” mamei pentru a-i putea repara imaginea acesteia, făcând-o ideală. Sinele adevărat al copilului este clivat și înlocuit de un sine conformist pentru a putea intra în grațiile mamei, în efortul de a menține o relație în termenii ei. Astfel își construiește un sine fals. Internalizarea aspectelor parentale ideale dă speranța copilului că va fi bun și va fi iubit. Copilul ascunde de sine însuși adevărul despre ”răutatea” părinților. Dacă și-ar da acces acestei revelații, acesta ar ”împietri” într-o stare intolerabilă ”anobiectală”, cu alte cuvinte fără posibilitatea de a crea o relație cu persoana de îngrijire. Fairbairn spune că această stare ar fi de nesuportat.
Persoanele schizoide se detașează și se izolează având o preocupare excesivă față de lumea lor internă. ”Introvertirea” acestora este explicată de Fairbairn de ”înlocuirea relației cu ceilalți cu cea din interiorul lor.” Guntrip vorbește despre eul regresat care se retrage din exterior într-un ”somn adânc” (sine pasiv), întocmai ca în povestea ”Frumoasa adormită”, așteptând să fie ”trezit” de o persoană de încredere (cineva susținător, de exemplu, psihoterapeutul).
Dilema schizoidă
Conflictul relațional central la persoanele schizoide este legat de apropiere și depărtare, de iubire și teama de iubire. O ambivalență profundă legată de atașament prevalează în viața lor subiectivă. Ele tânjesc după apropiere, însă resimt teama constantă de acaparare din partea celorlalți, ele caută distanță pentru a se reasigura că sunt în siguranță și separate, însă se pot plânge de singurătate. Schizoidul simte o nevoie intensă de intimitate, însă conflictele intrapsihice care inhibă dezvoltarea intimității sunt anxietăți schizo-paranoide, frica de fuziune în același timp cu frica de pierdere a obiectului iubirii. Guntrip sugerează că experiențele timpurii ale schizoidului, sunt adesea marcate de experiențe alternante de intruziune și abandon. Aceasta este dilema schizoidă.
Guntrip (1952) a descris ”dilema clasică” după cum urmează: ”Ei nu pot să se afle într-o relație cu o altă persoană, dar nici în afara unei relații fără să riște, în forme variate pierderea atât a celuilalt cât și a propriei persoane”. McWilliams (2014) spune că dinamica mesajului este ”vino mai aproape pentru că sunt singur, dar stai departe pentru că mi-e teamă de intruziune!”. Frica schizoidă este cea de pierdere a sinelui. Pacienților schizoizi, mai întâi le este teamă că îi vor devora pe ceilalți cu nevoia lor și apoi le este teamă că vor fi devorați de aceștia. Această dilemă fundamentală face ca ei să oscileze între frica de a-i îndepărta pe ceilalți prin nevoia lor și aceea că ceilalți îi vor consuma sau sufoca.
Schizoidul evită autodăruirea căutând să trăiască în autoconservare. Pentru el este de o importanță decisivă să fie cât mai independent, să nu se raporteze la nimeni, să nu aibă nevoie de nimeni și să nu aibă obligații. Apropierea înseamnă o amenințare a spațiului lui vital, a integrității sale și se apără împotriva acestor atacuri. De aici, angoasa de apropiere interumană (Riemann, 2005). Abandonul este, așadar, un rău mai mic decât acapararea. Nu este vorba despre faptul că schizoizii sunt reci și nepăsători (s-ar putea crede că sunt mizantropi), ci frica lor de apropiere este atât de copleșitoare, încât numai retragerea din relația cu ceilalți îi poate proteja de această teamă de nesuportat.
Schizoidul trebuie să se retragă cu atât mai mult cu cât cineva ajunge mai aproape de el, mai ales cu cât se află în pericolul de a iubi sau de a fi iubit, stări pe care și le poate reprezenta doar ca pe o predare de sine și de dependență față de celălalt. Autodăruirea la schizoizi înseamnă că se livrează complet pe sine, că renunță la eu și că sunt devorați de ceilalți. Din acest motiv, el se lansează în relații care nu se leagă sau în relații pur sexuale, în care clivează sexualitatea de trăirea afectivă. Pentru el, partenerul este doar un obiect sexual, care servește doar satisfacerii simțurilor sale (Riemann, 2005).
Există o durere inevitabilă în contingențele vieții umane timpurii. Starea schizoidă cuprinde deopotrivă și dezvoltarea normală și pe cea cu probleme patologice severe. Dezamăgirea este inevitabilă și dureroasă pentru că este resimțită ca fiind amenințătoare la supraviețuirea noastră. Anxietatea de separare este o anxietate ontologică. Dacă această stare schizoidă este una universală, este tocmai din acest motiv: este o confruntare cu propria noastră condiție existențială, cu insecuritatea și mortalitatea noastră.
BIBLIOGRAFIE
- Fairbairn, W.R.D. (1952). Psychological Studies of the Personality. London: Tavistock
- Fairbairn, W.R.D. (1954). An object-relations theory of the personality. New York:Basic Books
- Guntrip, H. (1961). The schizoid problem, regression, and the struggle to preserve an ego. În Schizoid phenomena, object relations and the self. New York: International Universities Press.
- McWilliams, N. (2014). Diagnosticul psihanalitic. Editura Fundația Generația, București
- Riemann, F. (2005). Formele fundamentale ale angoasei. Editura Trei, București
