Funcția de oglindire în narcisismul sănătos, eșec în narcisismul patologic

Încă din primele momente de după naștere, copilul trăiește într-o stare de extremă dependență de mediul înconjurător uman, neputând să-și răspundă singur nevoilor sale, nici să gestioneze tensiunile din el. În această trăire ”narcisică primară”, copilul va tinde să interpreteze subiectiv ceea ce se întâmplă în jurul lui ca și cum totul ar proveni de la el (iluzia narcisică, fantasma de omnipotență). Acest bebeluș nu este un ”obiect pasiv” ci este pus în situația de a fi activ, el trebuind să creeze treptat, ”să construiască” o legătură cu mama sa, necesară acestuia pentru creștere și dezvoltare. Pe de altă parte, el va trebui să accepte progresiv diferențierea în raport cu mama sa. Pentru ca această diferențiere să aibă loc cu adevărat, mai întâi trebuie formată ”legătura narcisică”, relația să fie investită. Travaliul psihicului va fi dublu: copilul trebuie să se atașeze de mamă dar fără să se confunde cu ea, să fie capabil să diferențieze ceea ce provine de la el și ceea ce provine de la celălalt. Acest proces este unul care are loc treptat, pentru că la început bebelușul nu tolerează prea multe diferențe. Mama va fi trăită ca un obiect ”dublu” de sine, adică ca un alt sine însuși (Roussillon, 2010).

Oglindirea este legată în mod special de condiția narcisică. Pentru a putea să te oglindești îți trebuie un altul care să te oglindească, să fie oglinda ta. Kohut (1971) încearcă să diferențieze între două mișcări antagonice – alternative și complementare: una, în care sinele este constituit prin însăși ”oglindirea” în obiectele cu care se realizează o fuziune parțial narcisică (”obiectele sinelui”) și cealaltă, unde sinele realizează o fuziune ”grandioasă” cu un obiect ideal. Lacan (1949) descrie stadiul oglinzii în care eul se constituie ca celălalt bazându-se pe imaginea din oglindă ca având un corp unificat, întreg. Winnicott (1967) vorbește despre etapa timpurie în care fața mamei îi oferă copilului prima oglindă în care acesta își poate crea sinele conform a ceea ce mama îi reflectă înapoi.

Rolul de oglindă al mamei face parte dintr-un proces intersubiectiv fundamental, el având rol de ”funcție reflexivă” a obiectului. Această funcție reflexivă nu se rezumă la a reflecta dispozițiile, afectele, emoțiile bebelușului, pentru a-i permite să se recunoască  într-un proces de reflectare în oglindă. Funcția reflexivă constă în a participa activ la transformarea emoțiilor proiectate, a comunicărilor bebelușului, funcție care este similară cu conceptul de conținere sau de funcție alfa, a lui Bion (1957) prin care mama conține datele senzoriale ele experienței (elementele beta) care să poată fi transformate într-o minte gânditoare proprie.

În narcisismul sănătos putem vorbi de capacitatea de auto-reflexivitate care provine din intersubiectivitate. Persoana are capacitatea de a se vedea deopotrivă și din interior și din exterior, și ca obiect și ca subiect. Așa cum a observat Benjamin (1988), intersubiectivitatea se bazează pe dialectica ce ține de afirmare și recunoaștere. Cu toții avem nevoie să ne afirmăm propria individualitate/subiectivitate alături de nevoia de a fi validați de persoanele semnificative din viața noastră. Astfel intersubiectivitatea cere recunoaștere mutuală a unuia față de celălalt, sentimentul de a fi cu celălat ca subiectivitate separată.  Este sentimentul de a fi întreg, plin de viață ca persoană alături de alte persoane. În această funcționare auto-reflexivă, persoana are abilitatea de a-și înțelege stările minții proprii dar și pe ale celorlalte persoane. De asemenea, se poate tolera alteritatea fiindcă subiectivitatea se formează în alteritate, în intersubiectivitate. Copilul are nevoie ca un altul, mama, să-i atribuie gânduri, să și-l imagineze gândind, să-i interpreteze actele sale, gesturile sale, mimicile sale, crizele sale. Cu alte cuvinte, părintele atribuie un gând, un sens expresiei bebelușului sau construiește împreună cu bebelușul sensul experienței acestuia. Bebelușul, la rândul său îl gratifică pe părinte cu recunoașterea sa, îl recunoaște pe părinte ca părinte. Interpretarea parentală care fondează intersubiectivitatea stă pe o iluzie. Aceasta este iluzia primară necesară a matricei simbiotice postnatale: iluzia că bebelușul este o persoană, că el poate fi înțeles și că el înțelege ceea ce i se spune etc. Această iluzie semnifică alteritatea bebelușului (bebelușul este un altul pentru că i se poate vorbi). Astfel se constituie subiectivitatea constituită pe alteritatea bebelușului pentru părinte și a părintelui pentru bebeluș (Roussillon, 2010).

În narcisismul patologic putem vorbi de o simplă auto-reflectare (fără capacitatea de auto-reflexivitate). Reflectarea propriei imagini în oglindă reprezintă faptul că persoana se vede din exterior ca obiect și nu se trăiește ca subiect. În mitul lui Narcis, care reprezintă de fapt inabilitatea tragică de a iubi vreodată, Narcis se îndrăgostește de propria imagine reflectată în apa lacului crezând, în mod eronat, că vede un alt corp real, neînțelegând că este vorba despre el însuși. Cu alte cuvinte, Narcis nu poate concepe că este îndrăgostit de propria lui reflecție, fiind prins într-o iluzie.  Narcisicul este fixat în limitele propriului său spațiu ca o realitate concret determinată din care nu mai poate ieși. El exclude orice depășire de sine (își este autosuficient), rămânând ”închis” în forma lui corporală care generează angoasa de alteritate. Trăiește un sentiment autoposesiv de ”mine”, ”al meu”, de tip autoerotic, excluzând relația cu ceilalți oameni. Acest sentiment de a avea și nu de a fi reprezintă faptul că ceilalți sunt priviți, văzuți și folosiți ca obiecte pentru satisfacerea propriilor nevoi. Mutualitatea lipsește până la punctul în care celuilalt nu i se permite să aibă o minte independentă. Celuilalt i se cere să fie o simplă oglindă în care narcisicul să se reflecte atâta vreme cât cel care-l oglindește adoptă același punct de vedere. Aici ”dublul” este trăit ca identic și nu ca suficient de asemănător și suficient de un ”altul”. Narcisicul cere să i se oglindească măreția/grandoarea, bunătatea și să-i fie repudiate răutatea și inferioritatea. Celălalt nefiind un subiect, ci doar un obiect, este tratat de narcisic ca fiind o simplă prelungire a lui. Celuilalt i se ”permite” doar o existență și o identitate ca extensie narcisică pentru care ar trebui să fie recunoscător având ”privilegiul” de a fi cel care reflectează gloria unui individ unic și excepțional. Prețul pe care îl plătește celălalt în a refuza să fie o simplă oglindă sau doar o extensie narcisică este că se va simți rău și fără valoare, meritând să fie dat afară din paradis (Benjamin, 1988).

Așadar oglindirea în narcisismul sănătos ajută la construirea unui sens al sinelui coeziv și coerent. Când ne oglindim în ochii celuilalt ne putem simți iubiți, acceptați, validați și înțeleși. Dimpotrivă, eșecul oglindirii naște un sentiment de inadecvare, ne simțim neapreciați, nevaloroși, urâți, respinși, rușinați, sentimente care vor fi compensate printr-o superioritate fățișă care ascunde de fapt răni narcisice și multă suferință.

BIBLIOGRAFIE

1. Benjamin, J. (1988). The Bond of Love: Psychoanalysis, feminism, and the problem of domination. New York, NY: Pantheon
2. Bion, W. R. (1957). The differentiation of the psychotic from the non-psychotic personalities. International Journal of Psycho Analysis, vol. 38
3. Kohut, H. (1971). The Analysis of the Self: A Systematic Approach to the Psychoanalytic Treatment of Narcissistic Personality Disorders. International Universities Press, New York.
4. Lacan, J. (1949). Le stade du miroir comme formateur de la fonction du je, telle qu‟elle nous est révelée dans l‟expérience psychanalytique. In Ecrits Paris: Ed. du Seuil, 1966.
5. Roussillon, R. (2010). Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală. Editura Fundației Generația, București
6. Winnicott, D. W. (1967). Mirror-role of mother and family in child development. În P. Lomas (ed.), The Predicament of the Family, London: Hogarth Press.