Eros și Thanatos în actul creativ

Freud (1920) a identificat două pulsiuni principale aflate în conflict în interiorul omului. Prima este Erosul, pulsiunea de viață, care ține pe de o parte de autosatisfacere, sexualitate și de conservarea speciei, pe de altă parte reprezintă forța de viață, iubirea și creativitatea. Energia care stă la baza pulsiunii de viață a fost numită libido. Thanatosul, pe de altă parte, este pulsiunea de moarte și se manifestă prin auto-agresivitate, sadism, distrugere, violență. În mod similar, și pulsiunea de moarte are energia ei, pe care unii autori au numit-o ”destrudo” sau ”mortido”.

Dacă în privința Erosului, creația este pe tărâmul ei, mă întreb dacă nu cumva și Thanatosul poate avea influențe asupra procesului creativ, chiar dacă pare o contradicție în termeni, fiindcă are la bază distructivitatea. Emoțiile și sentimentele negative cum sunt ura, invidia, gelozia, răzbunarea, agresivitatea reprezintă partea întunecată a noastră, umbra pe care de multe ori nu o conștientizăm. Oricum, ”aripile” Thanatosului  ne ating într-o mai mică sau mai mare măsură pe toți. Dacă acestor stări negative le dăm acces să se manifeste, ele vor prinde contur prin mijloace creative, concretizându-se în produse ale creației.

A fi creativ înseamnă să te bucuri de propria subiectivitate, individualitate, să ai capacitatea de a folosi spațiul tranzițional în care te poți juca între iluzie și realitate, între iluzie și deziluzie. Creatorul/artistul poate împărtăși plăcerea propriei creații cu ceilalți, opera nu mai este a lui ci aparține lumii (dezlipire narcisică de creație), poate face față alterității parcurgând travalii de separare, de doliu după propria creație. Când vorbim despre Thanatos putem vorbi despre o creativitate ”înghețată” în timp, statică, mortiferă, în care creatorul/artistul rămâne lipit narcisic de opera sa, neputând să se separe de ea, confundându-se cu ea. În acest caz, artistul rămâne prins doar în iluzii, în fantasme omnipotente, propunându-se lumii ca fiind însuși creatorul-Dumnezeu care așteaptă doar admirație, adulație din partea celorlalți.

În ceea ce privește anumite tipuri de creatori, Mitchell (1988) propune să luăm ca exemplu opera lui Nietzsche: ”Nașterea tragediei” (1872). Nietzsche folosește ca metaforă o plajă inundată de reflux pentru a evidenția o imagine dialectică care este esența tragicului, unde pot exista trei abordări diferite. Apolinicul construiește castele de nisip elaborate, aruncându-se în această activitate ca și cum creația lui ar dura pentru totdeauna, uitând total că mareea îi va demola producția. Dionisiacul vede inevitabilitatea creșterii mareei și nu construiește deloc castele. Preocuparea constantă față de natura efemeră a vieții și creației lui nu-i permite să aibă spațiu psihic să trăiască și să se joace. El va construi ceva numai în cazul în care este asigurat că opera lui va fi nemuritoare, însă contrar apolinicului, el nu-și face iluzii în această privință. Astfel, este tiranizat și epuizat de realitate. A treia opțiune a omului tragic este aceea în care el este conștient de maree și de natura tranzitorie a producției lui și totuși construiește castele. Limitările inevitabile ale realității nu-i diminuează pasiunea cu care construiește castele ci, dimpotrivă, tocmai realitatea inexorabilă adaugă pregnanță și savoare pasiunii lui. Cu alte cuvinte, omul în fața imanenței morții, a alterității își găsește resurse creative. Capacitatea de a reflecta la propria noastră moarte este o trăsătură unică a ființelor umane iar angoasa de moarte îi poate face pe oamenii mai creativi, să se gândească la faptul că pot lăsa ceva în urma lor, o moștenire (fie că vorbim de artă, teorii, invenții, descoperiri). Prin aceste moșteniri pe care le lasă generațiilor viitoare, oamenii se pot reasigura existențial și pot să-și neutralizeze ”efectele negative” ale conștientizării morții. Astfel, moartea devine importantă în creativitate.

Procesul creativ în Eros

Erosul, pulsiunea de viață care cuprinde și pulsiunea erotică a sexualității, există în noi toți. Pe de o parte ne lăsăm inundați de Eros trăind plăcerea prin celebrarea dorințelor și a senzațiilor, pe de altă parte, apelăm la formele lui mult mai subtile și adânci care reprezintă în general mișcarea creativă din noi. Astfel, putem spune că există trei niveluri ale Erosului: nivelul fizic, cel mental și nivelul conștiinței creative în sine. Nivelul fizic, rezidă din puterea eroticului în relațiile intime, acolo unde este tărâmul pro-creării. Este forța care ne împinge să creăm o nouă viață reprezentând forma bazală a creativității. Cel de-al doilea nivel Erosului este cel mental, cu nevoia și dorința oamenilor de a explora lumea, de a o descoperi prin cercetări, estetică, creativitate în artă, științe, politică etc. Al treilea nivel, ne plasează în ideea că numai ființele umane pot transcende realitatea cotidiană, creativitatea devenind un scop în sine. Astfel ceea ce creăm determină soarta noastră, individualitatea dar și sentimentul că ești în comuniune cu ceilalți.

Eissler (1961) spune că gândirea creativă nu poate fi conceptualizată ca fiind doar o reîntoarcere în faza arhaică, o ”regresie în serviciul Eului” așa cum a afirmat Kriss (1952). Dimpotrivă, creativitatea trebuie să se bazeze pe capacitățile care urmează linia de dezvoltare, ajungând să fie fructificate numai după un proces lung de maturizare. Acest eu pus în slujba creativității, trebuie să fie unul puternic, în sensul în care trebuie să aibă capacitatea de a se lăsa în regresie, însă să poată ieși de acolo atunci când artistul sau orice alt creator își finalizează opera de creație. Activitatea creativă poate da naștere unei anxietăți profunde pentru că obligă artistul să devină conștient de nivele arhaice ale afectivității lui, anume acelea care au precedat organizarea sinelui. În aceste stări, trăite ca ”spaime de prăbușire” (Winnicott, 1989), se experimentează dezintegrarea psihică. În perioada de intensă creativitate, mintea intră într-o stare aparent izolată de restul lumii, o retragere asemănătoare sentimentului oceanic, caracterizat printr-o senzație de dizolvare a granițelor sinelui, un soi de fuzionare cu tot universul. Creatorul pare ”rupt de realitate”. Acest sentiment de izolare poate fi deopotrivă plăcut/agreabil dar și înfricoșător, acest ultim aspect putând reprezenta o repetiție traumatică din perioada timpurie atunci când copilul se simțea neiubit, abandonat, terifiat de singurătate. Laplanche (1970) descoperea în creator o sensibilitate anume la traumatism în tendinţa acestuia de a repeta trauma, a o re-experimenta, pentru a o elabora şi simboliza.

Ehrenzweig (1967) propune o explicație a activității creative, ce ține de stări diferite odată cu implicarea în proces. La început există o nemulțumire în munca creativă ce arată aspectul alienat al personalității artistului. Cu alte cuvinte, artistul proiectează un aspect inconștient al sinelui nefiind mulțumit de rezultatul estetic pe care îl consideră inadecvat (etapa schizoidă). Apoi urmează faza de adâncire în procesul creativ, caracterizată de un sentiment de unitate perfectă între artist și opera sa (etapa fuzională). A treia etapă este extragerea din imersiune care are ca trăiri subsecvente durerea și depresia odată cu detașarea artistului de munca sa (etapa depresivă).

Creatorul poate tolera aceste stări de regresie, pentru că se poate lăsa inundat de ele, știind că această etapă este una temporară. Activitățile artistice depind de folosirea creativă a proceselor primare, arhaice, preverbale (ridicarea granițelor dintre sine și obiectul artistic, unde se intră în fuziune cu acesta) dar și a proceselor secundare care țin de logos, de folosirea limbajului, unde se dă formă, structură, produsului artistic, acesta devenind un ”întreg”. Astfel, activitățile creative depind de integrarea ambelor moduri de trăire, de folosirea spațiului tranzițional care implică jocul între iluzie și realitate. Artistului îi trebuie maturizare, ca să se poată desprinde de opera pe care a creat-o, lucru care implică parcurgerea unui proces de doliu, de separare: opera nu îi mai aparține, ci este oferită lumii. André Green (2001) spunea că „travaliul creativ presupune o desprindere şi o pierdere, o rană şi un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin activarea ficţionalului”. Travaliul de creaţie, ca şi travaliul de doliu,  se luptă cu absenţa, cu pierderea, cu durerea, dezrădăcinarea, exilul, dinamizează şi Erosul, şi Thanatosul. Această elaborare redistribuie permanent interacţiunea proceselor psihice primare şi secundare. (Luca, 2017)

Procesul creativ în Thanatos

Producția creativă își extrage problematicile și din traumele abuzului și ale neglijării, din forțele thanatice. Creațiile născute din acest întuneric încearcă să scoată la lumină chinurile și suferința copleșitoare. Oprimați de abuz și neglijență, mulți artiști își folosesc creativitatea pentru a-și expune problematicile personale și existențiale. Pentru acești artiști, munca în sine poate fi adictivă, iar energia lor este una demonică nu angelică. Totuși acest tip de artist suferă și în momentul inspirației, și în timp ce produce arta, și când o finalizează, și atunci când primește recunoaștere. Ei folosesc arta pentru a se simți vii și pentru a-și transcede stările mortifere cu care se confruntă. Izolarea, compulsia, frica scriitorului de foaia albă, frica pictorului de pânza albă, frica sculptorului de piatra fără formă, căutarea reparației, gesturile de transcendență – tuturor acestora artistul trebuie să le facă față, înarmat doar cu un stilou, pensulă sau daltă și, desigur, cu convingerea narcisică a faptului că într-un fel bătălia poate fi câștigată. Din acest punct de vedere, creațiile se construiesc pe fondul traumelor timpurii.

Și Gold (2004) crede că aspectele noastre distructive sunt inevitabile în dezvoltarea experienței proprii și a creativității noastre. Mai mult decât atât, el afirmă că cei care se tem și se opun posibilei distrugeri, aspect care poate însoți schimbarea, sunt adevărații distrugători ai progresului creativ, fie în dezvoltarea psihicului personal, fie în progresul vieții culturale.

Putem vorbi și despre artiștii narcisici, care suferă pe dedesubt de răni neînchise, îmi pare relevant să amintesc  câteva complexe pe care aceștia le au. În acest caz, artistul se trăiește ca fiind un creator egal cu Dumnezeu. Jones (1913) descrie trăsăturile de caracter ale celor cu complexul lui Dumnezeu. Narcisimul excesiv și exhibiționismul implicat într-o asemenea fantasmă de a fi Dumnezeu sau asemănător lui Dumnezeu cere de la ceilalți admirația puterii și a calităților narcisicului. Un alt complex, descris de Tartakoff (1966), se numește ”Complexul Premiului Nobel”. Acesta se regăsește la cei care sunt stimulați de obiective ambițioase. Ei sunt foarte talentați intelectual sau artistic, fiind ghidați fie de o fantasmă activă de a fi cel mai puternic (Predestinatul), fie de o fantasmă pasivă de a fi cel mai special (Alesul). Cu toate acestea, realizările lor devin umbrite de preocupările lor pentru a fi aclamați, de atitudinile ”totul sau nimic” sau de ”visele de glorie” de a obține o poziție de putere extraordinară sau de recunoaștere mondială. Aceste persoane sunt dependente de dovezile succesului lor și pot deveni suprasenzitive la lipsa acestor dovezi. ”Complexul lui Icar” a fost identificat de Murray (1955) în caracterul falic narcisic care se regăsește de obicei la tinerii fixați pe scopuri irealizabile. Aceste persoane au experiențe de ”vârf și cădere”, oscilând între perioade de realizări intense, activități extatice caracterizate de ”măiestrie fără efort, de admirație și afecțiune necondiționate” și perioade pline de nemulțumire, sentimente de gol, depresie, plictiseală și inabilitatea de a găsi implicări satisfăcătoare.

Concluzii

Când vorbim despre creativitate, referindu-ne fie la Eros, fie la Thanatos, aceasta rezidă din ambele tipuri de funcționare, însă este folosită în moduri diferite. Artistul care folosește pulsiunea de viață în scopul creșterii și creativității lui, pentru el creaţia reprezintă continuitatea de a fi, de a trăi în mod plenar, de a se simți întreg. El se poate juca în spațiul dintre iluzie și realitate, nelăsându-se invadat nici de puterea iluziilor, nici de realitatea frustă care l-ar putea paraliza. Sau altfel spus, se poate lăsa la cheremul iluziilor și a realității, fără teama că se pierde cu totul în vreuna dintre ele. În schimb, artistul ”thanatic” este prins în fantasmele omnipotente  folosindu-le ca defensă împotriva realității invadatoare, împotriva anxietății, furiei, invidiei, urii cu care se confruntă. Acesta din urmă este în posesia unei minți care navighează la limita distrugerii, minte care se cere a fi eliberată. Poate că actul creativ nu îl va face să se simtă ca fiind întreg, însă va constitui pentru el cea mai profundă consolare și un mod de a-și trata rănile narcisice.

Puterea Erosului există în intimitatea și în conexiunea cu ceilalți și, cel mai important, în profunzimea conexiunii cu sinele nostru. Când vorbim despre Eros, ne referim la frumusețe, la forța vieții, a energiei creative în cunoaștere și în folosirea acesteia în limbajul nostru, istoria și cultura noastră, în iubire, în general. Erosul este deopotrivă forța auto-definirii și forța creativă a schimbării. Cu toate acestea, și Thanatosul, cu aspectele lui agresive și auto-distructive, ne pune în fața acceptării a ceea ce este ”urât” în noi, indezirabil, și nu în ultimul rând, ne confruntă cu realitatea inerentă a morții. Însă, realizarea înalt creativă este aceea de a da expresie atât conflictului cât și uniunii celor două pulsiuni (Segal, 1947).

BIBLIOGRAFIE

1. Eissler, K.R (1961). Leonardo Da Vinci: Psychoanalytic Notes on the Enigma. Hogarth Press, London
2. Freud, S. (1920). Dincolo de principiul plăcerii. În Psihologia Inconștientului, Opere Esențiale, vol 3., Editura Trei, București, 2017
3. Green, A. (2001). Life narcissism, death narcissism. Free Association Books, London
4. Gold, S. (2004). Getting your tutu wet: Creativity, Destructiveness and Survival. Journal Group of PsychologyS
5. Jones, E. (1913). The god complex. În E. Jones (Ed.), Essays in applied psychoanalysis, 2, London: Hogarth Press.
6. Kriss, E.(1952). Psychoanalytic Explorations in Art. International Universities Press, New York
7. Laplanche, J. (1970). Why the Death Drive?. În Life and Death în Psychoanalysis. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 103-24.
8. Luca, D. (2017). Ars Scribendi – între Eros și Thanatos: câteva repere pentru o psihanaliză a literaturii. www. cabinetpsy.ro.
9. Mitchell, S.A. (1988). Relational Concepts in Psychoanalysis – An Integration. Cambridge, Harvard University Press.
10. Murray, H. (1955). American Icarus. În A. Burton & R. Harris (Eds.), Clinical studies in personality, 2, New York: Harper.
11. Segal, H. (1947). A Psychoanalytic Approach to Aesthetics. În The work of Hanna Segal. U.S.A.: Jason Aronson
12. Tartakoff, H. (1966). The normal personality in our culture and the Nobel Prize complex. În R. M. Lowenstein, L. M. Newman, M. Schure, A. J. Solnit. (Eds.), Psychoanalysis: A general psychology. New York: International Universities Press.
13. Winnicott, D.W. (1989). Spaima de prăbușire: explorări psihanalitice. Editura Fundației Generația, București.