Despre constrângere și libertate în relațiile de cuplu
O relație cu adevărat intimă este atunci când simțim o conexiune profundă cu partenerul, când ne simțim liberi și iubiți și când există reciprocitate. În schimb, în relațiile toxice, ne simțim vulnerabili, ne este teamă că o să fim răniți, respinși și abandonați. Pentru a ne proteja de aceste sentimente, unii dintre noi alegem să facem compromisuri: să nu mai funcționăm autonom, să nu ne mai simțim ca fiind noi înșine, adică să nu mai știm cine suntem și cum să ne raportăm la noi și la celălalt.
Relațiile toxice își au, în mare parte, originea în copilărie, când cei care trebuiau să ofere afecțiune, siguranță și protecție nu au făcut aceste lucruri ci, dimpotrivă, au respins nevoia de bază a copilului, cea de formare a unui atașament sigur. Să luăm un exemplu. Cea mai mare frică a copilului este să nu fie abandonat de părinți. Acesta va face tot ce-i stă în puteri să prezerve relația cu cei care îl îngrijesc. Dacă mama e deprimată, copilul își va mobiliza toate forțele să o înveselească. Se va anula pe sine însuși ca să o ”vindece” pe mamă și să nu mai fie respins de aceasta. Dacă e anxioasă, copilul va trăi cu sentimente de insecuritate și va trebui să facă față singur propriilor sale frici. Dacă stima de sine a tatălui este scăzută, copilul va face tot posibilul să-l facă pe tatăl său să se simtă mai încrezător și mai valoros. Aceste tipuri de relaționare vor reprezenta pentru viitorul adult felul în care-și va defini iubirea. Se va aștepta la sentimente de umilință, la lipsă de încredere, la respingere și la frica de abandon. Ca să nu experimenteze aceste sentimente, unii vor avea tendința să se lase controlați de partener, alții să manipuleze și să domine partenerul.
Iubirile dependente
În acest tip de iubire avem de a face cu o devoțiune și o obediență care pot fi opresive, sufocante și care trezesc furie. Un partener poate deveni un ”cățeluș” celuilalt, urmându-l, imitându-l, supunându-i-se cu atâta obstinație de îl scoate pe celălalt din minți. Discursul Helenei când aleargă după Demetrius în ”Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare este revelator: ”HELENA: De-aceea-mi eşti din ce în ce mai drag; Eu câine credincios îţi sunt: mă baţi, și eu mă gudur…Doar atât îţi cer: Ca pe un câine-alungă-mă, dă-n mine,/ Dar să-mi îngădui să-ţi păşesc în urmă. Ce loc mai oropsit să-ţi cer în suflet (Dar pentru mine-i loc de-naltă cinste)/ Decât să mă socoți precum un câine? //DEMETRIUS: Nu-mi aţâţa mânia! Sunt ‘bolnav: Când te privesc.//HELENA: (…)Că tu, în ochii mei, eşti lumea-ntreagă (…)//DEMETRIUS: Fug în desiş, de tine să m-ascund; /Te las în. seama fiarelor!”
Dacă, în unele situații, dragostea nu poate fi de ajuns, pentru alții poate să fie prea mult. Această dragoste servilă este un semn de imaturitate a celui care dă și este un act de opresiune față de partener. Este sindromul killing with kindness, în realitate o nesinceritate gravă care se ascunde în spatele devoțiunii. Iubirea dependentă, simbiotică este aceea în care partenerii baleiază între dependență și independență, o ambivalență îndreptată spre partener în termenii de a-l ține sau de a-i da drumul. Sunt cei care se luptă cu angoasa de pierdere nu numai a celuilalt ci și a iubirii celuilalt față de ei și cu angoasa de separare. Nu se simt protejați și în siguranță. Iar când trăiesc aceste lucruri, se agață de celălalt. Ei iubesc, însă cu o nuanță: mai degrabă dau o întrebuințare propriei capacități de a iubi. Sau au nevoie de celălalt pentru că vor să fie iubiți de el și pentru că au nevoi pe care cred că nu și le pot împlini ei înșiși. Dependența dă sentimentul siguranței. Sau, îi fac pe ceilalți să fie dependenți de ei, se fac indispensabili, numai pentru a nu fi părăsiți. Distanța de persoana iubită e insuportabilă. Această distanță înseamnă: a fi lăsat singur, a fi părăsit, iar acestea duc la disperare și depresie. În această suferință are loc un paradox: cu cât cineva e dependent de celălalt, cu atât crește teama că o să piardă acel sprijin. Din acest motiv, persoana iubită este idealizată și ca să nu o dezamăgească în vreun fel, este la rândul lui ”bun”, etalându-și virtuțile altruiste. Astfel se pun în scenă modestia, iertarea, mila, sunt împăciuitori, evită orice conflicte pentru a nu pierde persoana iubită.
Comportamentul dependentului de iubire este o reminiscență a copilului legat de mama sa, prototipul legăturii creat de fidelitatea ideală din diada mamă-copil. Pentru acest tip persoană, spațiul dintre ea și partener trebuie să fie apropiat, securizant, fuzional. Partenerul, întocmai ca mama, trebuia să aibă grijă să-și iubească ”copilul”, și mai presus de toate, să nu-l abandoneze atunci când acesta este neajutorat.
Partenerul dependent se teme întotdeauna că dăruirea lui n-ar putea ajunge pentru a păstra iubirea și crede că nu este iubit așa cum iubește el însuși. Iubirea ”orală” se manifestă, în general ori prin suferințe ”tacite” ori prin ”șantaje emoționale”. Din cauza fricii de a pierde obiectul iubit, dependentul de partener, preferă să ”se lase călcat în picioare”, să se facă ”preș”, devine supus celuilalt, nu cere nimic pentru sine, mai bine își anulează propriile dorințe decât să fie părăsit de partener. Dacă nu reușește prin aceste metode, recurge la mijloace mai puternice, amenințări cu suicidul și la culpabilizarea partenerului. De multe ori, somatizează, încercând cu boala să-l ”țină” pe partener cât mai aproape.
Iubirile dominante
În acest tip de iubire, există un climat sufocant, constrângător, conflictual, partenerul impunându-se dominant asupra celuilalt. Relația se bazează pe dominare-supunere. Spațiul încrederii este unul strâns, mic, meschin. Faptul de a poseda în întregime partenerul calmează anxietatea de separare. Singura dorință este de a-l controla pe celălalt dorit și arată persecuția consecventă. Iubitul dominant, posesiv vrea să schimbe dragostea persoanei într-un prizonierat. ”Prizonierul” nu trebuie să aibă contact cu nimeni în afară de el, nici alte interese sau individualitate. Dominantul vrea să modeleze pe cineva ca pe o bucată de lut în mâinile sale. Imensul sadism este adesea foarte evident. Este în parte răzbunarea și pedeapsa pentru că a fost rănit atunci când s-a simțit abandonat de persoanele în care avea încredere. În ciuda asigurărilor de iubire pe care le primește de la partener, dominantul oferă prea puțină iubire și considerație. El are compulsia de a controla obiectul ”iubit”. Din dorința de a o domina, relația se poate transforma într-o luptă sado-masochistă de ”care pe care”. Fiindcă nu se poate elibera de ideea de a-l vedea pe partener ca pe o proprietate, îl va îngrădi din ce în ce mai tare.
Iubirile ”triumfătoare”
Acești adulți caută continuu să se afirme și să fie confirmați. Sunt cei care în copilărie nu au fost îndeajuns de apreciați, când la vârsta ”de ce-urilor”, dorința lor de cunoaștere nu a fost satisfăcută de părinți. În acea perioadă exploratorie, dacă copilul nu a fost luat în serios la întrebările în legătură cu descoperirea sexului, fiind considerat ori prea mic, ori neimportant, el va trăi un puternic sentiment de autodevalorizare.
Adulții fixați în acest stadiu (falic), caută confirmarea, oglindirea în partener, și fiindcă nu o găsesc niciodată, ei vor alege în permanență noi parteneri. Bărbații sunt Don Juani, iar femeile sunt cele falice, ”sirenele” (coada de pește ca simbol falic) sau ”amazoanele” (arcul cu săgeți tot ca simbol falic).” Aceștia sunt ”vânătorii de fuste” sau femeile seducătoare, care părăsesc imediat ce au cucerit. Sentimentul valorii personale depinde de numărul de victime făcute. Ei ajung adeseori în relații triangulare în care repetă inconștient poziția între părinți, vechea rivalitate pe care au resimțit-o în calitate de copil. Ei au rămas la situația în care se interpun în relația dintre doi parteneri și răpesc pe un partener celuilalt, rivalizând cu partenerul de același sex și încercând să-l elimine. În același timp se tem de o relație în care partenerul este liber deoarece li se va pune problema unei legături serioase și unitare. Sunt cei care vor succesul cu atât mai rapid cu cât au trecut prin eșecuri și niciodată nu sunt satisfăcuți de noul partener. Acest lucru nu face altceva decât să le sporească nevoia de valorizare, pe care caută din nou să o satisfacă prin cucerirea altui partener. Pentru ei, sexul este o afirmare a potenței continue. ”Fără sex cu alte și alte femei, mor!”, zice un bărbat. Același bărbat, chiar dacă este căsătorit și are foarte multe aventuri, este gelos pe soția lui. Pentru el, sexul este o afirmare a puterii, iar dacă este refuzat de soție, va insista până va reuși, de multe ori recurgând la agresiuni fizice și verbale.
Pentru încheiere, relațiile toxice au tipare repetitive, distructive, nesănătoase care cauzează suferință unuia sau ambilor parteneri. Ele implică posesivitate, gelozie, dominare, chiar abuz ori o combinație între toate acestea. Abuzul poate fi de la cel emoțional, ”candid”, ”inocent”, făcut cu zâmbetul pe buze, la cel în care este implicată violența.
Ca să existe o schimbare, trebuie multă muncă și implicare ca relația să supraviețuiască și să devină sănătoasă sau dimpotrivă, să se încheie pentru că, de ce nu, acest lucru ar putea fi în beneficiul ambilor parteneri.
