Curajul de a suferi

Nu am auzit pe nimeni să spună: ”Vreau să sufăr!”. (Nu vorbesc aici despre masochiștii care-și extrag plăcerea din suferință.) Cine vrea să sufere? Mai degrabă fugim de suferință mâncând pământul pentru că este a naibii de greu de dus! Este chinuitoare, tulburătoare, trăiești Iadul, te întâlnești cu proprii demoni, cu the dark side of you. Ai sentimentul profund că nu o să mai poți ieși din hăurile și găurile negre ala Gheenei. Cu toate acestea, suferința are și ea un timp de desfășurare, este dinamică, are un început, un mijloc și un final. Vorba aia: ”Ai făcut buba, o să treacă!” Și cât de mult contează acest ”o să treacă”, pentru că ține de un principiu matern internalizat: mama era cea care pupa locul unde te durea și ca printr-o ”minune” trecea. Trecea pentru că nu mai conta neapărat durerea ci faptul că mama era acolo să te îngrijească, să te susțină, să te iubească.

Ca să înduri suferința îți trebuie curaj și tot curaj îți trebuie să poți ieși din ea. Când am auzit prima dată fraza cu ”îți trebuie curaj pentru a pica în suferință” a fost de la o profesoară de la Masterul de Psihanaliză (pe care o stimez mult pentru tot ce ne-a transmis din cunoștințele și experiențele ei de viață în general și de psihanalist, în particular). Mi-a rămas întipărit în memorie ce a spus, cu toate că la vremea aceea pe cât de simplu părea să sune, pe atât de mult nu am înțeles. Acum înțeleg pentru că am trecut și eu pe acolo. Da, am picat într-o suferință adâncă din care aproape că nu mai vedeam limanul. De fapt, dacă stau și mai bine să mă gândesc, eram înecată de-a binelea. Mai ieșeam din când în când să iau o gură de aer, însă o simțeam ca la cei supuși torturii. Nu m-am considerat o curajoasă ci, dimpotrivă, mă simțeam ca o lașă că stau și sufăr și iarăși sufăr și nu pot lupta să treacă. Aveam sentimentul că nimeni și nimic nu mă poate ajuta.

Totul pare o eternitate în suferință. Timpul se dilată, trece foarte greu. Aproape că îți numeri minutele, întrebându-te continuu: ”Dar oare o să treacă?”, ”Când o să treacă?”. Te simți în fiecare moment ca în Ziua cârtiței, dar până și acolo personajul principal părea să învețe ceva de la repetiția continuă, schimbând pattern-ul, pentru că știa deja ce o să se întâmple. Mai degrabă, eram ca Sisif, urcându-și piatra la nesfârșit într-o lipsă totală de sens, sau ca Prometeu înlănțuit din care vulturul îți mănâncă ficații zilnic.

Să revin la curaj. Cuvântul ”curaj” în franceză este coeur = inimă. ”Inima a fost considerată tradițional și metaforic locașul emoțiilor, al spiritului și al puterii de caracter.” (Akhtar, 2018) Tot acest autor dă o definiție a curajului care presupune capacitatea de a rezista dificultăților fără a ezita, de a face ce trebuie făcut, indiferent de consecințele înspăimântătoare ale acelor lucruri. Curajul mai implică forță (vezi latinescul fortitude), bărbăție (din grecescul andreia) și capacitatea de a îndura greutățile (indiană – sahaas). Conform lui Akhtar, curajul are trei dimensiuni: 1. Curajul fizic (categorie ce include meseriile cu risc – militari, pompieri, salvamari etc. și cei care fac sporturi extreme); 2. Curajul intelectual (să gândești în afara tiparului, să inovezi etc.); 3. Curajul moral (să rămâi fidel propriilor convingeri, dincolo de orice risc). Despre acest al treilea tip de curaj vorbesc pentru că implică disponibilitatea cuiva de a se expune la o suferință, care implică nu corpul, ci mintea și inima. Mintea e utilă pentru introspecție, elaborări și perlaborări, cu multe încercări și erori, o stare înaltă de auto-reflexivitate, iar inima, care ține de afecte, emoții este implicată în trăirea unor angoase profunde. Odată depășite, te poți menține aici cu toate puterile. Cu alte cuvinte începi să înveți să tolerezi durerea, suferința, neputința, vulnerabilitatea. De aici îți poți construi sensul și să faci cunoștință cu adevărata natură a sinelui.

Ce mi se pare interesant este că un alt autor psihanalitic, mă refer la Kohut (2001) spune de asemenea despre curaj că acesta nu vine de la sine, nu este un simplu dat, nu este nici inconștient, nici instinctiv.  Eu una am înțeles așa: evident că dacă vezi pe cineva înecându-se, vrei să sari în ajutor (instinctiv, inconștient) dar asta cu condiția ca tu să știi să înoți. Altfel degeaba ai curaj și te îneci odată cu cel pe care vrei să-l salvezi. Și în psihoterapie e la fel. Terapeutul, trebuie să aibă și el curajul de a intra și de a tolera suferința pacientului, însă are uneltele necesare, este pregătit ani de zile în această meserie. Să mă reîntorc la Kohut. Acesta spune că există trei trăsături importante din care se naște curajul: simțul umorului, abilitatea de a fi empatic cu ceilalți și un sentiment profund de pace. Prezența umorului este necesară pentru a recunoaște absurditatea și ironiile vieții. Empatia sugerează că ești conectat la propria umanitate și la umanitatea celorlalți. A fi empatic cu celălalt înseamnă că ești gata să acționezi dincolo de orice cunoaștere. Iar sentimentul de pace este conectarea cu propriul centru al sinelui, cu idealurile tale, generând un echilibru profund, armonie, o stare de bucurie internă. Acest sentiment de pace este vizibil de exemplu, la martiri, care în ciuda opresiunilor, persecuțiilor sunt liniștiți și împăcați cu ei înșiși. Își asumă suferința și sunt gata să moară pentru idealurile lor. Da, este un act de curaj. Iar acest lucru nu presupune absența fricii. Curajosul este cel care face tot ce-i stă în puteri în ciuda fricii pe care o resimte. Curajul evocă respect, admirație și, în același timp înfiorare.

Ca să închei, curajul ține de hotărâre, convingere în propriile capacități, pe de o parte, iar pe de altă parte, de risc, incertitudine, teamă, lucruri care țin mai pe larg de dinamica și perspectivele existențiale.

Bibliografie:

Akhtar, S. (2018). Sursele bucuriei. București, Editura Trei

Kohut, H. (2001). Self Psychology and the Humanities. New York: Farrar, Straus and Giroux