Cadrul psihanalitic – între iluzie și realitate
Termenul de ”cadru” în psihanaliză implică ideea de margini, de separator de granițe, cu limite care exprimă un ”afară” și un ”înăuntru”, realitate și iluzie, obiectiv și subiectiv, extern și intern, formă și fond. Cadrul presupune mai multe dimensiuni. Are o dimensiune spațială, cu componente ”externe” (locul propriu-zis unde se ține terapia, felul în care este aranjat cabinetul) dar și cu componente interne când ne referim la spațiul intern al analistului pentru pacientul lui și al pacientului pentru analistul lui. Amândoi vor avea o imagine/așezare internă (spațiu mental) despre celălalt. Cadrul este toate acestea la un loc și ceva mai mult. A fost descris ca un mediu susținător (în termenii de ”holding”, dar și de ”handling” ai lui Winnicott), felul în care analistul susține, gestionează, mânuiește situația analitică. Un mediu conținător în care se mențin limite, granițe și în care sunt ”primite” conținuturile pacientului (în termenii lui Bion). Este un mediu în care pacientul se va simți protejat. Este un spațiu care demarchează granița dintre realitate – conturată de angajarea celor doi parteneri (analistul și pacientul) într-un contract de lucru – și ”iluzie”, un spațiu de ”joc”, unde au loc schimburi de roluri, acolo unde implicațiile mecanismelor conștientului și inconștientului își găsesc tărâmul pentru derularea lor. Acest cadru psihanalitic este cel care ține ”legat” întregul proces terapeutic și care se desfășoară pe parcursul lucrului împreună cu pacientul.
O altă dimensiune este cea temporală, în care există componente ”iluzorii” – trăirea unui timp perceput în mod subiectiv (și de către analist și de către pacient), unde trecutul și prezentul sunt intricate, unde un ”aici și acum” poate sa fie un ”atunci și acolo”. Timpul are și componente obiective – prezența ceasului, ca timp de scurgere, așa cum este perceput de toată lumea, ca reper al realității. Acest timp este susținut de numărul exact de minute ale ședințelor (45 sau 50 de minute), de perioada de separare (pauze) între ședințe, de vacanțe.
O altă dimensiune este aspectul financiar (plata ședințelor) care ține de realitate. Plata asigură schimbul real între parteneri (analistul ca furnizor de servicii și pacientul ca partener cu care se încheie contractul), constituindu-se astfel baza alianței de lucru. Încă de la începutul terapiei se agreează împreună cu pacientul modalitățile de plată, ajungându-se la un acord – fie plata după fiecare ședință, fie la sfârșitul lunii sau orice altă modalitate în funcție de regulile analistului sau de nevoile pacientului.
”Încălcarea” de orice fel a cadrului din partea pacientului (neplata ședințelor la timp, întârzierea sau nevenirea la ședințe etc.) vor constitui repere de interpretare a transferului, a rezistențelor, a defenselor, toate reprezentând dinamica inconștientă a pacientului. Dacă încălcarea cadrului se petrece din partea analistului, în funcție de gravitatea situației, poate constitui o abatere de la normele etice și o prejudiciere a pacientului care îl va lăsa în confuzie, se va simți abuzat, neglijat, traumatizat. Astfel, setarea unui cadru ferm, cu limite clare, este importantă nu numai la trasarea și comunicarea regulilor de la începutul terapiei ci și menținerea lor pe parcursul procesului terapeutic.
Cadrul între iluzie și realitate. Regulile ”jocului”
În limba engleză există mai multe posibile diferențieri care țin de cuvântul ”cadru”: pe de o parte, avem termenul de frame (cadru limitat de niște granițe în interiorul căruia are loc procesul terapeutic), pe de altă parte, termenul de setting, care poate implica setarea regulilor: de plată, durata sedințelor, lipsa contactului fizic, poziția pacientului pe divan sau față în față etc.
Marion Milner (1955) a introdus noțiunea de cadru ca frame. Ea pornește de la funcția ramei unui tablou. În acest chenar își are locul opera artistică. Și în psihanaliză și în pictură, rama creează o graniță între conținuturi închise (spațial) și cele din afara lumii. În interiorul acestei rame are loc reînvierea verbală a amintirilor și a răspunsurilor afective. Cadrul marchează un anumit tip de realitate care se află înăuntru față de ceea ce se vede din afară. De asemenea, un cadru spațial-temporal marchează un fel special de realitate a ședinței analitice.
Dacă îl amintim pe Winnicott, putem vorbi despre cadru ca fiind ”spațiul tranzițional” care permite desfășurarea afectelor, spațiu la limita dintre fantasmă și realitatea externă, acolo unde jocul este posibil și unde emoțiile sunt prezervate într-un mediu sigur. Exact ca în teatru, aceasta permite exprimarea fanteziei și a iluziei, pierzându-se astfel slăbirea granițelor realității care ar putea împiedica imaginația creativă (Winnicott, 1971).
În acest spațiu tranzițional, aflat între iluzie și realitate, putem merge mai departe cu analogiile din teatru, în care și analistul și pacientul pot avea ”roluri” diferite. Însă, mă voi referi în special la cele ale analistului ca ”regizor”, ”scenograf”, ”actor”, ”spectator”.
În rolul de ”regizor”, analistul este cel care ”mânuiește” situația terapeutică, cel care setează cadrul adecvat, propice unui tratament care se va desfășura în siguranță. În rolul de ”scenograf”, ne putem referi la spațiul unde are loc terapia, la ”decorul” cabinetului (amplasarea divanului, fotoliilor, modul în care este iluminat, dacă există sau nu bibliotecă etc), la ambianța de lucru, caldă, primitoare, neutră sau distantă. În rolul de ”actor”, analistul va ”citi” cu atenție ”textul” – cuvintele pacientului (narativul), dar va încerca să descifreze și ”subtextul” (conținuturi implicite ce țin de procese psihice inconștiente). Și pentru că în orice relație terapeutică nu vorbim despre un monolog, ci despre un dialog cu celălalt, găsim ceea ce ”se joacă” la ambii parteneri pe scena terapeutică: corp și cuvânt. Vorbim de corpurile participanților (comunicări non-verbale: mimică, gesturi, un soi de pantomimă prin care sunt exprimate emoții, afecte, gânduri subiacente, tonuri, inflexiuni ale vocii). În rolul de ”spectator”, analistul este ”martor-observator” la trăirile pacientului, însă nu unul detașat, ci un spectator ”activ”, care empatizează cu durerile, suferințele pacientului.
Cadrul intern (mental) al analistului
Cadrul nu este doar un aranjament fizic, doar un contract de tratament și un set de reguli de comportament. Cadrul este de asemenea ceva care trăiește în mintea analistului. Cadrul intern al analistului servește ca funcție psihologică importantă nu doar pentru pacient ci și pentru el însuși: îl ajută să-și mențină propria perspectivă și echilibrul în tratamentul psihoterapeutic. Este o sursă de constrângere a comportamentului lui, ceea ce înseamnă că-și înțelege sarcina analitică, precum și aspectele caracterului său și include aspecte contratransferențiale care sunt active în el.
Etchegoyen (2011) îl amintește pe Freud spunând că în indicațiile despre tehnică ale acestuia, el nu s-a referit doar la constantele cadrului, ci și la atitudinea mentală a analistului, care înseamnă dispoziția de a lucra cu pacientul, fiind angajat în explorarea proceselor mentale inconștiente ale pacientului și care îi permite să le înțeleagă
Despre această atitudine mentală, vorbește și Winnicott. Acesta spunea: ”Scopul analizei va fi acela de a fi în legătură cu procesul pacientului, de a înțelege materialul prezentat, de a-i comunica această înțelegere în cuvinte. Rezistența pacientului implică suferință și poate fi alinată prin interpretare. Metoda analistului este una de observare subiectivă. Munca trebuie făcută în cabinet…unde este liniște, însă nu atât de liniște pentru că există zgomote obișnuite ca în orice casă. Analistul… își ține judecata morală afară din relația analitică, nu are nicio dorință de a intruza pacientul cu detalii și idei personale despre viața lui. În situația analitică, terapeutul este mult mai de încredere decât oamenii din viața reală; pe de a întregul punctual, fără crize de furie, fără să se îndrăgostească etc. Se poate conta pe absența unei reacții talionice (pedeapsă, răzbunare) din partea analistului” (Winnicott, 1956).
Winnicott subliniază astfel câteva elemente esențiale despre comportamentul analistului în cadru: efortul de a ajuta prin a pune sentimente și experiențele în cuvinte, de a fi focusat pe experiența pacientului, de a fi neutru și non-judicativ, de a ”supraviețui”. Prin ”supraviețuire”, analistul este capabil să ”suporte”, să ”rabde” (și nu să sucumbe) la emoțiile extreme ale pacientului, de la dragoste plină de afecțiune (uneori seductivă), la furie și ostilitate – și în același timp să mențină cadrul terapeutic în care aceste afecte nu sunt rejectate ci explorate. De asemenea, ceea ce mai ține de cadrul intern al analistului, de etica acestuia, este confidențialitatea. ”Confidențialitatea extinde noțiunea de cadru dincolo de cea a unui timp dat, loc și aranjament, la cea de principiu esențial al relației” (Goldsmith, 2004).
Dacă setarea cadrului este corect administrată și gestionată, va exista un proces natural de dezvoltare și de creștere. În acest cadru, terapeutul va trebui să aibă a atitudine fermă (limitele clare sunt necesare tocmai pentru siguranța terapiei), dar și flexibilă, unde pot exista negocieri în funcție de nevoile pacientului. Este foarte important de asemenea, ca analistul să nu facă abateri de la cadrul setat de el, care pot destabiliza procesul terapeutic. Acest lucru ar însemna perturbarea tratamentului, prejudicierea pacientului și încălcarea eticii profesionale. Nu trebuie să fie nimic confuzant pentru pacient, iar acest lucru ține de capacitatea analistului de a menține regulile, ca legi care nu trebuie încălcate. Astfel, analistul va permite procesului să aibă loc într-un mediu sigur, în care pacientul se va simți ascultat, înțeles, susținut și protejat.
BIBLIOGRAFIE
- Bleger, J. (1967). Psychoanalysis of the Psycho-analitic Frame. International, J. Psycho-anal. 48: 511-519
- Etchegoyen, R.H. (2011). Fundamentele tehnicii psihanalitice. Editura Fundația Generația, București.
- Goldsmith, G. N. (2004). Confidentiality and the Psychoanalytic Relationship (paper read at 11th PIEE Summer School, Kiev)
- Milner, M. (1955). The Role of Illusion in Symbol Formation, în New Directions in Psychoanalysis, New York, Basic Books
- Winnicott, D.W. (1956). Clinical varieties of Transference în Collected Papers, New York, Basic Books
- Winnicott, D.W. (1971). Playing and Reality. Routledge: London and New York
