ANOREXIE ȘI BULIMIE

Felul în care suntem oglindiți influențează dezvoltarea noastră ulterioară

Nevoia de a fi validați și admirați este o nevoie umană care se păstrează de-a lungul întregii noastre vieți, manifestată încă din anii copilăriei. Este o nevoie arhaică de apropiere care presupune alipire, oglindire, apreciere și recunoaștere. Dacă acestea nu sunt împlinite de către părinții noștri, ne vor provoca răni narcisice greu de vindecat, precum și imagini distorsionate despre noi.

La prima întâlnire cu oglinda, când suntem copii și ne examinăm cu atenție, avem contact cu imaginea noastră corporală pentru a ne defini o identitate fizică recognoscibilă. Pe de o parte, ne vedem asemănarea cu părinții, identificându-ne cu ei, creându-se un sentiment de apartenență, pe de altă parte, începem să și conștientizăm unicitatea noastră. Această oglindire capătă o importanță majoră atunci când reprezentarea fizică a noastră este dublată de cuvintele cu conținut afectiv ale părinților. Dacă discursul din mediul familial este unul iubitor, plin de grijă și de siguranță, părinții ne vor reflecta într-un mod pozitiv, ne vor încuraja și astfel, vom căpăta încredere în noi. Dacă vor pune o oglindă negativă, etichetându-ne în mod continuu, criticându-ne felul în care arătăm, modul în care ne manifestăm, atunci vom avea parte de distorsiuni ale imaginii corporale, care vor crea sentimente de nemulțumire și de devalorizare.

Lipsa reperelor unei imagini de sine cât mai conformă cu realitatea și deficiența unei comunicări afective autentice, pot duce, mai târziu, la grave tulburări alimentare, fie anorexie, fie mâncatul compulsiv care se poate transforma în bulimie, fie baleieri între toate acestea. Diferența dintre mâncatul compulsiv și bulimie, este că, în prima categorie, cei care mănâncă nu își pot reprima aceste impulsuri, însă, ulterior nu se simt așa de vinovați sau panicați încât să dorească să se debaraseze de ceea ce au mâncat ca în cazul bulimicilor care își provoacă voma sau folosesc laxative.

Dinamica acaparării corpului ocupă prim planul scenei. Și anorexia și bulimia au simptome violente care reprezintă un atac la propriul corp. În ambele categorii de tulburări sunt perturbate ritmurile veghe/somn și ritmul meselor. Din cauza acestui haos, ciclul menstrual lipsește în anorexie (amenoree), iar în bulimie devine abundent și neregulat. De asemenea, există repercusiuni și la nivelul funcțiilor hormonale.

Ambele tulburări se caracterizează prin faptul că persoanele se preocupă excesiv de silueta și greutatea lor, precum și de mâncare. Acestea prevalează asupra problemelor privind sănătatea, cariera și relațiile personale.

Tipuri de parentaj în anorexie și bulimie

Anorexia

Conform studiilor, anorexia apare mai mult la femei decât la bărbați. Acest sindrom psihosomatic este caracterizat prin simptome psihice și fizice. În general, debutează în adolescență, deși multe cazuri pot începe și în pre-adolescență sau în perioada adultă. Simptomele psihologice includ dorința de a fi cât mai slab (prin auto-înfometare), frica de a nu lua în greutate, negarea foamei, imaginea distorsionată a corpului, un sens de ineficiență și lupta pentru control.

În principiu, mamele anorexicelor sunt cele ”corecte”, nu recompensează afectiv, sunt lipsite de tandrețe și de afecțiune fizică, ceea ce produce o mare suferință fiicelor și îndoiala că ar exista dragoste maternă. Din cauza propriei lor fragilități emoționale, mamele nu suportă ca fetele să-și arate supărarea, acestea fiind ”constrânse” să fie ascultătoare și înțelegătoare. În loc să conțină emoțiile fetei, mama i le interzice ca și cum ar fi prea mult de suportat pentru ea. Din acest motiv, ea exercită un control omnipotent asupra gândurilor, emoțiilor, sentimentelor și gesturilor spontane ale fiicei. Fetele sunt aparent cuminți, preferând să fie ”pure” în ochii mamelor, tânjind să fie acceptate, validate, gratificate și iubite. Conștient, aceste fete își manifestă iubirea față de mamă și afirmă că aceasta reprezintă totul pentru ele, însă în mod inconștient își urăsc mama deoarece controlul exercitat de aceasta reprezintă de fapt acte de intruziune și atac asupra psihicului fetei. În plus, există o invidie atât de mare faţă de mamă, încât a avea cunoştinţă de ea ar însemna să o distrugă pe aceasta, aşa că anorexicele au fantasme de control şi de posesiune pe care le pun în act asupra propriului corp. Fiindcă nu-și pot exprima deschis agresiunea împotriva mamei, modalitatea de a se revolta este aceea de auto-distrugere. Comportamentul anorexic este văzut ca un narcisism patologic: paradoxal, mama nu este recunoscută ca fiind separată, însă fetele știu că ea nu are nimic de oferit. Prin actul de refuza hrana, ele capătă un sentiment de omnipotență, invulnerabilitate și arată prin acest mod că, de fapt, nu au nevoie de mamă. Relația fetelor anorexice cu mâncarea este una în care nu mâncatul  este activitatea care le produce plăcere, cât abţinerea de la a-şi procura această plăcere. În plus, mâncatul este privit ca o activitate care distruge, pe când abţinerea înseamnă conservare şi puritate. Astfel, prin control, prin puterea de a-și nega nevoile își demonstrează superioritatea față de mamă.

Braconnier (2008), subliniază că și tații pot avea o influență negativă asupra comportamentului alimentar al fiicelor lor. Sunt tați care acordă prea puțină atenție, sau nu știu cum să-și exprime în cuvinte sentimentele, sau sunt prea ”maternali” nereușind să-și asume rolul patern, de interdicție, pentru a nu sacrifica buna înțelegere cu ele, ceea ce le poate conduce pe fete la un proces de autodistrugere a propriului corp. Acești copii sunt hrăniți în familie cu false ”griji”, cu reproșuri, cu avertismente, și li se induc, de cele mai multe ori inconștient, sentimente de vinovăție. Copilul se va opune să crească cu această ”hrană”, refuzând-o.

Bulimia

Cele care suferă de bulimie, trăiesc cu sentimentul că ”ceva” le lipsește. Ele caută să disipeze durerea mentală și conflictul psihic, cu încercări  concrete (acelea în care mănâncă compulsiv) de a umple vidul din lumea internă. Mâncatul în exces este folosit și în scopul de auto-liniștire, de calmare a anxietăților invadatoare, însă doar pentru scurt timp pentru că imediat după aceea, trăiesc un sentiment acut de vinovăție și expulzează totul. Pe de o parte, mamele bulimicelor pot fi prea posesive, intruzive, ele știu ce este mai ”bine” pentru fetele lor, nepermițându-le să fie autonome și să le dea libertatea să-și găsească propriile valori. Fetele sunt destinate să devină singurul obiect de satisfacere libidinală al mamei, adică extensia ei narcisică (McDougall, 1989). Aceste mame furnizează ”hrană” în mod excesiv fetelor, îmbuibându-le cu ”iubire” până când acestea, supra sătule vor să evacueze tot acest exces.

Pe de altă parte, există și mame neglijente, care au o atitudine de neimplicare sub pretextul că le acordă libertate deplină, neavând capacitatea de a trasa limite. Dacă anorexicele resping mâncarea, cerând inconștient ”înlocuirea” acesteia cu iubire, bulimicele acționează invers, mâncând, însă cererea este aceeași: ele sunt ”înfometate de iubire”, înțeleasă ad-litteram, pentru că acestea chiar se simt înfometate fizic în mod continuu. Același Braconnier (2008) subliniază că tații bulimicelor sunt distanți și indiferenți, ori alcoolici, ori severi și critici, găsind permanent cusururi în ceea ce privește înfățișarea fiicelor lor.

 Relația cu propriul sine și cu ceilalți

În cazul bulimiei, cineva poate să se desfete cu mâncare ca apoi să-și provoace voma cu intenția de a scăpa de vinovăție. Expulzarea le conferă un sentiment de ușurare. Aceste persoane prezintă un tipar asemănător și în relațiile cu ceilalți oameni. Ele pot fi prin natura lor dependente de ceilalți, însă să se simtă terifiate de fapt de propriile lor sentimente de dependență. Astfel, ele pot echivala dependența cu slăbiciunea și neajutorarea, încercând să-și creeze o auto-suficiență emoțională, refuzând ajutorul și înțelegerea provenite de la alți oameni. De exemplu, s-ar putea ca, din când în când, persoana bulimică să-și permită o relație înalt dependentă, ca apoi să se retragă brusc din ea, fiind invadată de teama că va deveni un ”copil” neajutorat dacă-și permite să facă un contact emoțional cu o altă persoană. Dincolo de această nevoie intensă de ceilalți și de sentimentul de neajutorare, în mod și mai profund, persoana bulimică își urăște propriul sine dependent și urăște și obiectele de care depinde. Vomitatul reprezintă ura și repudierea obiectelor (a persoanelor semnificative internalizate) pe care cu câteva minute le-a devorat atât de lacom și crud. Persoana bulimică trăiește ca într-un carusel dureros de luare în posesie a obiectelor ca apoi să se debaraseze imediat de ele.

La anorexie, lucrurile par și mai complicate. În primul rând aceste persoane nu se hrănesc, sunt extrem de slabe și se văd ca și cum ar fi grase. Așadar, corpul are o imagine deformată. Dacă în cazul persoanelor bulimice care au o greutate relativ normală ascunzându-și cu precizie comportamentul de supra-alimentare și de eliminare a alimentelor, la anorexice este totul evident, simptomele și efectele acestora fiind foarte repede observate.  Este ca și cum ar avea nevoie ca ceilalți să fie spectatori ai distructivității lor. În timp ce bulimicele sunt capabile să-și trăiască o viață creativă atât timp cât simptomele lor sunt secrete, anorexicele își ”arată” problemele, vor să fie văzute.

Probleme cu controlul în anorexie și bulimie

Referindu-se la nevoia de control, Klein (1940) spune că aceasta reprezintă o apărare maniacală în ambele tulburări. Și bulimia și anorexia au astfel de defense maniacale, organizate împotriva respingerii anxietăților și stărilor depresive. Principala anxietate a anorexicelor este frica de intruziune, de invazie a corpurilor lor ca și cum ar exista ceva periculos înăuntrul lor. Ele au probleme de identitate feminină, își simt corpul ca fiind vulnerabil și fragil, motiv pentru care fantasma adiacentă este că sunt în secret bărbați, preluând și folosind ”puterea” acestora. Anorexicele clivează mintea de corp într-atât de mult încât corpul lor emaciat, fără forme, drept și slab, poate deveni un semn al puterii lor mentale, folosită în scopul de a se apăra de anxietățile feminine.

Klein subliniază că o trăsătură particulară a stării maniacale își găsește expresia deplină mai ales în cazul anorexiei. Practic, hiperactivitatea asociată cu mania sunt dovada că eul trebuie să controleze toate obiectele. Viața unei anorexice se învârte în jurul activităților continue, acestea incluzând activități fizice intense sau eforturi masive de suprarealizare a scopurilor. În bulimie, hiperactivitatea este direct legată de a îngurgita și de a expulza mâncarea. Astfel, bulimicele au un mod concret de a-și controla ceea ce simt în interiorul lor.

În cazul ambelor tulburări, există tendința de a le face pe plac celorlalți, preocuparea de nevoile și dorințele altora, chiar dacă apare riscul respingerii. Pentru a reuși să scape de această presiune, este necesar să conștientizeze problemele cu care se confruntă și să împărtășească pe cât posibil celor apropiați sentimentele lor, să fie ascultate, înțelese și luate în serios. Este bine să fie îndrumate să apeleze la ajutor de specialitate din partea medicilor nutriționiști și a psihologilor. Alături de medici, vor avea posibilitatea să aibă un regim alimentar supravegheat, iar psihoterapeuții îi vor sprijini să-și exploreze trecutul, prezentul și odată cu acestea, să-și înțeleagă emoțiile, stările sufletești, mai ales pe cele care le-au provocat suferințe. Astfel, vor fi ajutate să-și găsească ”hrana” (în sensul de iubire) pe care au căutat-o o viață întreagă.

BIBLIOGRAFIE

1. Braconnier, A. (2008). Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Editura Trei, București
2. Klein, M. (1940). Mourning and Its Relation to Manic-Depressive States. Contributions to Psycho-analysis 1921-1945, London: Hogarth Press.
3. Lawrence, M. (2008). The Anorexic Mind. Karnac Books, London.
4. McDougall, J. (1989). Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness. Norton Company, New York