(In)fidelitate
Care este cauza infidelității? Trăim sentimentul infidelității într-o relație atunci când comunicarea încetează, când ne simțim neîmpliniți și ”neîntregi” alături de partener. Pentru a ne completa ”lipsa” căutăm răspunsuri în brațele altcuiva. Cel mai important este să ne întrebăm pe noi înșine ce s-a întâmplat și cum de s-a ajuns pe drumul unei aventuri.
Unii devin infideli din nevoia de a se simți importanți, alții pentru că se tem că partenerul lor de viață începe să aibă un statut socio-profesional sau economic din ce în ce mai ridicat, alții pentru că văd că partenerul le-a ”luat-o înainte”, evoluând din punct de vedere psihologic, mental, spiritual. Alții descoperă că nu se pot acomoda cu ideea de a trăi alături de un singur partener toată viața. Chiar dacă își ”iubesc” partenerul stabil, caută triangulări continue.
De asemenea, infidelitatea apare și atunci când unul dintre parteneri vrea să-și demonstreze că are succes la sexul opus: fie în perioadele critice ale vieții (pierderea jobului, prea multe responsabilități parentale, criza vârstei de mijloc), fie în cele de “glorie”: succes profesional, câștiguri financiare mari. În primul caz, cel în criză are un sentiment de pierdere a potenței ”sociale” și ”familiale” și din acest motiv preferă să o recapete în brațele altor femei. În al doilea caz, este exprimată o superpotență, arătată lumii demonstrativ. Un alt factor este noutatea, pe care o imprimă o nouă relație, tentație la care puțini rezistă. Rezistența este conferită de fapt, de o structură psihologică puternică, nemarcată de traume emoționale din copilărie sau adolescență.
(In)fidelitatea la femei și bărbați. Porniri naturale sau prejudecăți sociale?
Datele istorice și descoperirile psihanalitice se contrazic între ele. De exemplu, Freud (1931) spunea că din cauza unei educații represive față de femei, le-a făcut pe acestea de-a lungul istoriei să aibă atitudini servile față de bărbați, pentru o funționare cât mai adecvată în societate, conform regulilor impuse. Femeia nu trebuie să fie doar fidelă, ci să și reprime impulsurile sexuale. La bărbat, Freud subliniază disocierea în viața erotică. Imoralitatea sexuală este completă cu o femeie ușoară, degradată. Dar cu soția-mamă există doar un minim de plăcere între cei doi, fiind vorba doar de reproducere într-un mediu în care ea este respectată și apreciată. Această disociere face ca infidelitatea la bărbați să capete un statut de ”natural”. Bărbatul infidel – femeia fidelă este ecuația obișnuită.
Aulagnier (1966) spune: ”Mai degrabă femeile vor fi partizanele fidelității. Ele sunt considerate mai vulnerabile și, în consecință, e un mod feminin de a fi. Unele femei ar da orice să fie iubite, să fie în relații fuzionale, să se ”agațe” de un bărbat care i-ar fi dedicat și care ar compensa în acest fel erorile narcisice timpurii, care au lăsat urme adânci în ea. Unii bărbați, pe de altă parte, în încercarea de a alunga fantasma castrării, trebuie să-și reafirme condiția de a fi doriți. Seducția continuă poate fi considerată, un fel de confirmare narcisică masculină. Mai mult decât o aventură în sine, ceea ce îi interesează pe ei este să-și confirme cu fiecare erecție și aventură că nu au nicio pierdere a puterii/potenței lor, că pot oferi femeii plăcere și bucurie.” Odată cu un comportament de schimbare desă a femeilor, acest tip de bărbați își vor ratifica virilitatea fără să simtă prea multă vinovăție, precum consideră și că este un drept natural, inerent pe care îl au datorită condiției masculine. Ei văd inevitabila infidelitate ca fiind necesară pentru a reduce presiunea angoasei de castrare.
Din punct de vedere social, așteptarea convențională este ca femeia să fie fidelă. Golirea de sine și a tuturor scopurilor, obiectivelor personale atunci când se mărită, este privită ca fiind absolut normală, iar docilitatea ei este văzută ca principală virtute. Femeile din această categorie sunt în confuzie din cauză că joacă în fața bărbaților lor, rolul pe care aceștia se așteaptă de la ele. Rar, se plânge un bărbat că soția lui este prea docilă, prea submisivă, prea mult pe acasă. Ea poate deveni fără rezervă devotată soțului ei. Am putea concluziona că gradul înalt de fidelitate din partea bărbatului este considerat ”nenatural” și, în cel mai bun caz, privit cu o mare suspiciune. Invers, așteptările obișnuite de fidelitate din partea femeii fac parte din docilitatea, submisivitatea și dependența consecventă față de autoritatea bărbatului ei.
La polul opus, alți autori (Michelet, 1859, Moreau, 1991; Panoff, 1984) spun despre promiscuitatea naturală a femeii – ”femeia este păcătoasă de la natură”. Femeile nimfomaniace, adulterinele, trebuie domesticite printr-o educație strictă. Mariajul servește ca îngrădire pentru ele. Infidelitatea femeii îi este scrisă în gene, este inevitabilă. Femeia se îndrăgostește ușor și trebuie să se mărite pentru a controla potențialul instinctual imoral. Asta așa, ca să nu mai dăm vina doar pe bărbații infideli!
Un punct de vedere mai ”echilibrat” este cel al lui Winnicott (1966) care face pace prin noțiunea de bisexualitate și conceptele pozițiilor feminine și masculine: ”Există și în bărbați și în femei elemente masculine și feminine deopotrivă, care nu demonstrează că fidelitatea aparține femeii, iar infidelitatea bărbatului”.
Tipuri de infidelități
Când se vorbește despre infidelitate, vocabularul folosit este unul exclusiv sexual. O experiență sexuală extraconjugală este ceva ce toată lumea înțelege și în general condamnă. Soția care se plânge că soțul ei este interesat mai mult de munca sa decât de ea poate găsi ascultători empatici, dar acest lucru în general nu e considerat a fi un motiv de divorț. Astfel de plângeri ”abstracte” nu emoționează ascultătorul, dar o acuzație concretă de infidelitate sexuală este zguduitoare. Oricare ar fi provocarea sau circumstanțele conjugale, partenerul cu o asemenea plângere este în mod clar și îndreptățit victima, recunoscut așa și la judecătorie și de societate. Din aceste motive, multe tipuri de infidelitate dintre parteneri nu sunt văzute în căsnicii, pe când ”infidelității sexuale i se dă o importanță majoră” (Seidenberg, 1967). Însă există și alte acte de a-l înșela pe celălalt care eclipsează sexualitatea. Partenerii ori stau la serviciu peste program, ori se întâlnesc des cu prietenii sau colegii. Aleg, alte modalități de a nu fi în relație de doi.
Problema de a împărți partenerul cu alții este probabil principala sursă a sentimentelor de infidelitate și adesea drumul spre gelozia patologică. ”Un intens sentiment de infidelitate poate fi atunci când un soț se simte îndepărtat de soția lui când aceasta este exuberantă alături de copilul ei. Soțul (și tatăl) își poate pierde respectul de sine dacă ar verbaliza sau chiar ar simți asemenea resentimente, iar din acest motiv, gelozia este deplasată în situații mai tolerabile, de obicei în cele sexuale” (Seidenberg, 1967). Pentru un soț este mai ușor de gestionat rivalitatea cu un alt adult, decât să recunoască faptul că e în concurență cu propriul copil. Numai cei bine integrați pot conștient simți și exprima agonia rivalității cu copilul.
Un alt tip de infidelitate este cel din vise. Visele noastre exprimă adesea infidelitatea sexuală chiar dacă noi încercăm să-i negăm existența în starea vigilă. ”Unii oameni (cei religioși, dar nu numai) devin tulburați de aceste scăpări nocturne și le-ar plăcea să creadă că visele lor nu vin din ei înșiși ci de la vreun zeu capricios care vrea să-i îmbolnăvească sau să-i testeze. Visul permite aceste privilegii fanteziste și incursiuni în imoralitate care, în general, se exprimă împotriva integrității de peste zi” (Seidenberg, 1967). Freud a vorbit despre principiul plăcerii, care ar căuta gratificare fără să stai să te gândești prea mult la consecințe, și principiul realității care ia în considerare autoconservarea și considerațiile morale, etice. În vise, prevalează adesea principiul plăcerii. Visele ne permit să facem acte antisociale și desfrânate dezvăluind întreaga sexualitate și agresivitate, așa încât în starea vigilă să ne comportăm normal și să fim ”corecți social”. Visele pot revela și dorințele intense sexuale chiar cu membrii familiei noastre, cum sunt visele incestuoase. De exemplu, tații, în vis, se văd în situații sexuale cu fetele lor. Mamele cu băieții sau frații lor. Aceste idile de familie sunt aproape ”organice” în persistența și puterea lor. Din fericire, de cele mai multe ori, acestea sunt ”exilate” în vis, ceea ce ne permite să trăim rațional în restul timpului” (Seidenberg, 1967). Fantasma inconștientă a incestului este câteodată pusă în practică cu partenerul. De exemplu, Horney (1967) spune: ”dacă un bărbat care este puternic atașat inconștient de propria mamă, va ajunge să-și perceapă soția ca pe o figură maternă, odată ce ea însăși a devenit mamă, îi va deveni, apoi, imposibil să se apropie sexual de ea”. În consecință actul sexual, poate fi considerat incestuos de către bărbat. Apar sentimente de vinovăție din cauza dorinței incestuoase trăite în relația de cuplu. ”Partenerul nu numai că își asumă inconștient rolul părintelui pe care copilul îl râvnea și îl iubea, dar, mai mult, se poate reaprinde vechea groază de interdicții și pedepse puse pe seama partenerilor” (Horney, 1967). Din acest motiv, poate rezulta o căutare a iubirii și a actelor sexuale în afara casei, unde tentația de a fi cu un membru al familiei va fi eradicată. Această evadare de la groaza incestului este o frecventă motivație pentru a căuta obiecte mai gratificatoare și mai sigure sexual.
Așadar, infidelitatea poate fi principala cauză a disfuncționalităților în relația de cuplu, ce duce de cele mai multe ori la neîncredere care zdruncină temelia relației, la separări (bine cunoscutele ”pauze” de relații) și adesea la despărțiri definitive.
Bibliografie:
- Aulagnier, P. (1966), Observaciones sobre la feminidad y sus avatares. In: Il deseo y la perversion. Buenos Aires: Sudamericana, 1984
- Freud, S. (1931), Despre sexualitatea feminină, Opere Esențiale, vol.5, Ed. Trei, București, 2010
- Horney, K. (1967), Psihologia femeii, Ed. Trei, București, 2012
- Michelet, T. (1859), La femme. Paris, Flamarion, 1981
- Moreau, T. (1991), La megere apprivoisee. In: LA Fidelite (Series Morales, no.1). Paris: Editions Autrement
- Panoff, M. (1984), La sensualidad de los otros o el jardin del vecino. Revista de Psicoanalisis, 42 (2), 1985
- Seidenberg, R. (1967), Fidelity and Jealousy: Socio-Cultural Consideration, Psychoanalitic Electronic Publishing, 2015
- Winnicott, D.W., (1966), The Collected Works of D.W. Winnicott Volume 7, 1964 – 1966
